Ce obișnuia odinioară să fie câine e acum nimic mai mult decât expresia fără de moarte a unui chip veșnic mirat,buhăit, a unor orbite prea mici pentru explozia acelor ochi. Așteaptă să fie luat într-o lopată de cei cu salopete verzi. Dacă va fi luat vreodată..

 
În surdină, o cucoană vorbste la telefon. Pesemne, fiu-său s-a întors din Tărâmul Făgăduinței, Italia, bătut și fără niciun ban.
Și mai e și șomerul care stă în spate,oboist după munca la negru plătită la zi și amețit de alcoolul ordinar de după. Pute. Și el și peștele din punga lui.
Câmp. Și un cer cenușiu ca ușile sobelor de teracotă. Șoferul. Îi prind privirea-n oglindă. E complet alterată și dezaprobatoare. Dar îi este teamă.. Îi este teamă pentru că-l recunosc. Era noapte, dar mereu recunosc obrazul frustrării, al decepției, al dorinței.

Animal împuțit ce ești!

 
Nu e nevoie să-i spun, știe unde cobor. Cobor de-a stângul în inconștiență. Nu mai sunt Irma, odată ajunsă acolo. De fapt, nu mai sunt nimic, cid oar o halcă de carne zdravăn fardată, sumar îmbrăcată și mângâiată de gheare ticăloase și păcat. Trăiesc din păcat.
Radioul scoate un sunet anestezic.

Cobor pe marginea drumului și rămân acolo ..

Continuă să fugă cu cea mai terifiantă expresie pe față. Mă-ntreb de ce o urmăresc și simt că am nevoie să o prind din urmă. Picoarele-mi nu mai reacționează cum trebuie și simt cum pietrișul ăsta rece îmi cresteaza tâmpla stângă. Acum blugii mei preferați sunt perforați agresiv, iar eu nu o voi mai prinde din urmă.. S-a oprit și îmi urmareste mișcările. Nu-i deslușesc chipul, dar purtăm aceeași blugi. Stai puțin ..

Ea e eu ? Trupul i se chircește și pare că strigă..

Intră înapooooooooooi !

        Picăturile lovesc violent geamul autobuzului. Scârțâie, probabil că e ținut laolaltă de o bandă adezivă.

Nu știu ce-i cu visele astea în ultima vreme. Trebuie să renunț la maratoanele Supernatural din fiecare noapte. Clar.

Gata cu liceul azi, ce viață limitată!

Îmi place ploaia. Este un motiv temeinic al pietonilor pentru a-și cufunda barba-n piept și de a nu privi în ochii celorlalți. Măcar așa nu mă observă fără spirit. V-am mai spus cum funcționează? Eu îmi declanșez experiența extracorporală și mă desprind de trup, putând să merg unde vreau eu. Doh, nu-s spectru sau ceva. Îmi place să cred că am doar un simț al observației mai dezvoltat. Atunci când mă desprind, trupul meu rămâne fără spirit și continuă să funcționeze după un șablon. Doar în privire poți observa o rătăcire. De-aici și plăcerea asta de a privi oamenii în ochi, mă asigur că sunt acolo.

Vă dați seama ce șoc am suferit în dimineața când mi-am descoperit această afinitate? M-am trezit absolut firesc, după rutina zilnică a toaletei mă întorc și mă opresc.Fiecare funcție a corpului îmi încetinește.. Eu. Euu! Încă dormeam. M-am panicat grav, dar apoi am început să merg cu ideea și acum mă amuză grozav!

Nu îmi plac animalele din motivul ăsta. Reacționează urât când trupul meu, fără mine, sunt prin preajmă. Uneori văd cât de superficiali sunt unii oameni, nesesizând lipsa mea. Până la urmă, vorbim doar cu un organism, prea rar privim oamenii în ochi, să-i vedem acolo. La liceu, nu prea sunt în mine. Hilar, nu? Cine nu ar râvni la asemenea deprinderi în liceu? Îmi revin instantaneu când o văd pe Ella. Ea nu merită să îmbrățișeze un trup fără suflet. Ce îmbrățișare caldă!

Ce e trist e că sunt singură. Cred. Adică nimeni nu pare să poată veni în dimensiunea mea. Uneori căutam în ochii lui aceeași lungime de undă. Dar nu ..

Enjoy !

Acest post vine  ca răspunsul Elisei la scrisoarea de aici.

           Acum te cunosc, Eduard ..
De-ai ști, tu, suflet nemângâiat, la ce zbucium m-ai condamnat lăsându-mă sa cred că eu sunt cea de nu-ți eram dragă.. Dar, Eduard! Ai flagelat tot ce ar fi putut să fie. Te-ai crezut nedemn, iubitul meu adorat.
Odată ce Donna mi-a adus scrisoarea ta, am împietrit. Nu ai cugetat să-mi scrii niciodată nici măcar două vorbe, dragule. M-am cutremurat și îmi alimentam dorința unei eventuale declarații. Dar de unde era să știu, zeul meu, că nutreai atât de multe? De unde era să știu că odată cu cele mai frumoase cuvinte pe care le-am citit vreodată avea să vină și condamnarea iubirii noastre?
Ți-aș spune în zadar cât de mult mă speria orice zvon al saloanelor despre cuceririle tale, despre cum lady Emily pretindea prânzuri în care te găzduia. Ce satiră a venit atunci când am auzit de pecetea asupra contractului tău de căsătorie cu ea! Ce cânt al îngerilor m-a trezit în dimineața în care am aflat de ruperea contractului, de plecarea ei la Paris, departe de rușinea provincială. Oh, Eduard, dar astea toate-s fleacuri! Atât mă căzneam când aveam impresia unor sclipiri subtile în ochii tăi când mă priveai, pentru ca acum să aflu că nu erau decât adevărate! Iartă-mi graba, iartă-mi cerneala ștearsă de lacrimi, iartă-mi toată impresia rece pe care ți-am lăsat-o.
Am auzit de corabia ce pleacă spre Indii, și  sper din tot sufletul că sir Walter să fi greșit spunând că te vei îmbarca. Nu o vei face, nu-I așa? Scrisoarea asta va ajunge la ține înainte că tu sa .. Sper.
Întoarce-te, al meu Eduard, căci iubirea nu-i niciodată îndeajuns.

   Sper,  încă  a ta,

                             Elisa

Sometimes i wonder if you remember that night, that hand-in-hand moment on the beach, those great moments when you promised me the whole world.  I do remember. Those arms around me, the warm breath i felt in my right ear.  It was ours.

 Zâmbetul tău îndulceşte cântecele mele, aşa cum spuma împodobeşte valurile marii.

                 – Rabindranath Tagore

Astăzi Irma a rămas în urmă, având parte de acea senzație extracorporală prelungită pe durata întregii zile. Apusul m-a mai adus cu picioarele pe pământ. Arde azi în mine acea furie mocnită, fibrele îmi încordează mușchii, dar sunt aparent calmă. Cine sunt eu să strig că detest ipocrizia și fățărnicia? Cine sunt eu să spun că indivizii încărcați cu ranchiună nu vor vedea niciodată mai departe de orizontul lor vicios? Astăzi, energiile care mai susțineau un pic echilibrul meu personal s-au prăbușit. Iubesc orice ființă de pe Pământ. Dacă mi-ai greșit, înseamnă că iubirea mea pentru tine continuă să existe, dar nu ți-este dat să o mai simți vreodată.

Vreau să trăiesc dimineața în care o să inspir viață și o să-mi expir sforțările. Iubesc omul ( nu pomul, după spusele profei de română ) și îmi dedic existența existenței celorlalți.
Sunt gata să-i dau lumii ce-am mai bun, dar din firea vicioasă a finite umane, aștept ceva în schimb. Nu pretind meritul, aștept doar considerația.
Mă gândesc că toată senzația asta extracorporală a fost mai mult decât a părut. Cel puțin, eu mă amuzam teribil  de cum arăt în jurul celorlalți, de cum îi văd pe toți dintr-o perspectivă detașată.   Cred că m-am născut cu abilitatea asta, mă mai detașez  din când în când  ..

Până când Iudith m-a privit în ochi. Nu în ochii mei, fizici, ci parcă se uita prin mine, dezvăluindu-mă cu totul, înjunghiindu-mi spectrul. Poate a fost doar o secundă, dar nimeni altcineva nu mi-a simțit “cealalta” prezență, acolo, deasupra marelui grup din curtea liceului. Să mă fi văzut sau și-a scăpat privirea?  A fost cea mai dezarmantă privire, nu în ochii mei, ci în mine.

Azi i-a strălucit privirea mai mult ca niciodată, m-am izbit de el în vestiar. Cred că a încercat să-mi șoptească niște scuze, dar s-a zăpăcit, cel mai probabil, pentru că nu-mi știe numele.

Eram în primul an de liceu când am făcut cunostiinta, atunci copiii intră într-o curte și se simt egali. L-am reținut pentru sarcasmul lui fin și arcuirea genială a sprâncenelor lui când se simte încurcat.  Avea o strangere de mână molatică, ușor reținută. Avea mirosul bumbacului proaspăt spălat și un port puțin leneș, dar vigilența îi sclipea în căutătură. Știa mai multe decât lăsa să se vadă.
Nu îmi plăcea de el, sau cel puțin, nu de la început. Mă intrigă ușoară autosuficiență de care dădea dovadă. Mă intriga siguranța lui, mă intriga gestul lui subtil în care-și așeza ceasul fluturându-și mâna scurt, mă intriga părul lui de abanos și mâinile albe.  Mă intriga poziția gâtului meu atunci când căutam  să-l  privesc în ochi, poziționati atât de strategic sub fruntea lui lată.   Dar zilele acelea în care ne cunoșteam au apus de mult.

Și de atunci mă intimidează, își pune ștampila pe calendarul meu. Azi i-am prins privirea, azi nu.
Am avut vaga impresie că azi își aruncă picioarele în niște pași grăbiți către ieșire, după ultima oră.. Sau poate..
Mara zicea întotdeauna că tipi de genul lui nu merită. Că-s făcuți pentru superficial și că nu s-ar osteni să cunoască indivizi infatuați. Uneori mă întreb ce o poate satisface pe Mara. A găsit ceva în tipul ăsta mereu plecat. Înseamnă probabil atât de mult Radu pentru ea încât ar fi blasfemie să vorbească despre el.  Nu știu ce e cu el, dar Marei îi conferă suficiență și aceasta este, probabil, o legătură dincolo de puterea mea de înțelegere.
Carla ar spune că nu dă nici măcar o ceapă degerată pe el și că, mai mult decât de relațiile mele platonice, i-ar păsa de un căcat de câine. Ce Rai au oamenii liberi! Au Berea și trupa favorită, au prietenii și necunoscuții.
Ultima mea stație. Simț pașii apăsați ai celui cu privirea infectă. Aer rece, de toamnă. Un grup de aurolaci își folosesc frenetic pungile uzate de hârtie.

Acest fragment  se anunță începutul unei serii de ficțiune, căci am prins de știre că ar avea nevoie de o continuare așa că am dat naștere capitolului I.

 

Televizorul scoate acelaşi zgomot al exasperării, cred că vecinii s-au prins că furăm cablu de la ei.

O baltă suspectă de apă se întinde în jurul frigiderului. E stricat, in nou, în ultimii 20 de ani de folosire. Pisica asta infectă îşi îngustează privirile la mine, de parcă m-ar condamna pentru ceva necunoscut. Mă uit din crăpătura camerei mele ce dă spre salon. Îşi stinge iar ţigarea în marginea fotoliului şi se pregăteşte, cel mai probabil să doarmă iar. A fost concediat acum 7 luni, l-au prins beat în post. De parcă îşi putea permite să rişte o altă slujbă de 3 luni. Cred că trebuie să fi fost tare greu să fi treaz în tura de noapte a paznicului unei parcări de tiruri. Să doarmă, te rog, Doamne! Să doarmă!

Acest monument al ratării e tata, sau ce a mai rămas din el.

Mama? Nu mai ştiu cine este de 3 ani, a dispărut într-o dimineaţă. Renunţase. Parcă familia asta însemna pentru ea o penitenţă, iar după 12 ani şi-a luat tălpăşiţa. Crezusem că-i slabă de înger, crezusem că-i firesc să se supună fără reţineri unei vieţi mizere. Altă viaţă eu nu cunosc decât din ungherele prăfuite ale bibliotecii. Cunosc viaţă acelor lady din înalta societate victoriană, admir atitudinea şi ţinutele lor. Se situează parcă, atât de sus.. Tata a zis că nu pot avea prieteni, că toţi mă vor părăsi la un moment dat, că sunt foarte norocoasă că el mai este alături de mine.

Ce este intrigant la el este că atunci când asistenta socială a venit să mă ia, era un alt om. Era ferchezuit şi prezentabil, era galant şi cuceritor, era încununarea tuturor calităţilor paterne. Pentru 4 ore de inspecţie. Iti fac o favoare, mulţumeşte-mi că te ţin în casa asta spuse el după ce a condus-o prin casa pusă la punct provizoriu.
Gustul amar al dependenţei de el mi-a înecat de mult lacrimile. Sunt ceea ce m-a făcut. Am învăţat de la el cum să fi o victimă este cel mai convenabil lucru. Educată de un asemenea spirit hain, ştiu acum să înşel oamenii, să le cer din priviri ceea ce tata vrea să obţină. Îi aduc bani şi ţigări şi mă lasă î
n pace.  Ăsta-i târgul.
Nu pot părăsi această epavă, nu mă pot agăţa de un colac de salvare din unicul motiv că este tata. Prietenii sunt un concept complet nefamiliar.

Ajutorul este un cuvânt. Atât.

Orbul copilaş străpunge cu săgeata lui ucigătoare sufletul înamorat ce lesne îi  poate purta povara cu o promisiune a înşelătorului Amor. Într-o contemplare a picăturilor de apă, într-un amestec omogen, într-o preocupare obsedantă şi bătăi trepidante ale inimii se descrie sentimentul fatal.
Eşti predestinat pieirii, tu, cel ce iubeşti, căci jocurile hazardului ţi-au permis a gusta dulceaţa făurită doar pentru zei. Cum să iubeşti tu, om mizerabil, dizgraţios? Tot ce-ţi rămâne de făcut este să-ţi stingi pasiunea în convulsii, să te declari neînsemnat şi să uiţi.. dar nu.. tu, inefabilă fiinţă umană, cu dârzenie vrei să suferi ..
Îndrăgostitul este îndurerat, suferă, urlă-n dulcea agonie şi se înclină iremediabil spre fatalitate de-I pielea caldă şi înmiresmată a iubitei străpunsă de-o aşchie şi-atât.
De-acum şi până mor îţi dau viaţa mea, iubito.. spune el cuprins de fiorul primului semnal al iremediabilei dulci iubiri. Dar eu?
Când iubesc, asupra-mi se răsfrâng musonii, dedesubtu-mi crapă ţărâna şi fulgerele lui Zeus îmi ghicesc trupul chircit de durerea unei vorbe innecate în ura celui iubit. Când iubesc, simt privirea celui iubit încălzindu-mi ceafa, furnicându-mi şira spinării şi.. împletim flăcări în priviri. Descriem numai o lume a mea şi-a lui, a noastră. Să fim arhitecţii propriilor visuri ! Dacă iubirea mişcă soarele, atunci lumea noastră scăldată va fi în raze.
Fascinaţia-i semnul unei afecţiuni crescânde?  Sau doar iluzie?
Să-I fiu pradă acelui iubit vânător, să fiu jertfă în altarul iubirii mele.  Să cred acea promisiune de sub lumina înşelătoarei luni. Dar luna-i desena sclipiri în ochi.. stele.

Ne amestecam, pana ajungem soapte..

Postul acesta este preluat de pe alta tentativa de blog. A fost una dintre temele bune de boboc. Care-i treaba cu Harap Alb acum?! Serios, pe bune!

 De n-ar fi fost această adoraţie pentru tine, zeiţă, te-aş fi urât din prima clipă din care te-am văzut în acea curte plină. Te-aş fi detestat pentru modul în care iubeşti tu lumea, pentru totalul tău dezinteres în ceea ce priveşte cotidianul. Te-aş fi detestat că mă vezi într-un mod atât de teluric, că nu mă vezi o potenţială parte din viaţa ta. Te urăsc pentru că faci din mine ceea ce sunt, un sclav al adoraţiei depline, un slujbaş în altarul tău. Te-aş respinge în orice moment pentru că nu mă pot apropia de tine.
Te iubesc, zeiţă, pentru tot ce eşti. Te urăsc, doamna mea, pentru că nu sunt demn acum de tine. Sper că atunci când vei citi asta, să nu simţi nici cea mai mică goliciune, căci nu-i loc de aşa ceva în sufletul tău.
Plec. Atunci când nu te voi mai iubi atât de mult, te voi căuta. Vom putea fi împreună.

                                                                                                                                                                   Al tău, cândva, Eduard.