Apel? Da’ de unde..

Cu tendința de nestăvilit a omului de a-și repeta eșecurile, istoria, iată-mă iar în fața documentului Word gol, cu un alb de teroare, așteptând să scriu.

Din reminescentele unei pasiuni pentru cuvânt îmi alunecă încă degetele.Am greșit, da, am eșuat. Am ținut prelegeri întregi ale primejdiei mediocrității de-a lungul postărilor pe blogu’ ăsta și iată-mă acolo. Mediocritatea are un preț mare într-adevăr, are rugină și dispreț, este nimicul heraldic, simbol al plafonării. Spuneau că mediocritatea, asemeni prostiei, doare. Mă tem că nu-i așa, totuși. Nu doare, e liniștitor și frustrant.

Da, sunt copil de liceu, în jumătatea finală, neobligatorie, dar moca a acestuia. Dacă tot e moca, să mergem, ăsta-i principiul, nu? 

Trist e că într-un cuibar de cca 40 de suflete, ajungi să te simți alarmant de singur, lipsit de orice fel de însemnătate, te complaci într-o situație al gunoiului făcut terci.
Serios? Voi chiar credeți că nu mai învățam că ne ia mass-media mințile? Eu cred că-i de la sistemul ăsta vechi, cu legi variabile, cu programe ce dictează enciclopedii, de parcă din-adins vreți să nu ne rămână nimic în cap! Eu îi înțeleg, zic, pe profi, că na.. Au ajuns la catedră fie din pasiune, fie că țara nu le-a oferit cariere diverse.. Da’ ce să-ți mai ardă de predat/ învățat când suntem blocați câte 6 ore într-o cameră cu din ce în ce mai puțin oxigen, cu băncile prinse-n cuie de podea?
Poate suntem prea mulți pe Pământ și se încearcă să murim de proști ce suntem, că de controlul maselor cu IQ-ul slab știm de mult timp..

 

Când prostia va primi aripi, se va întuneca cerul. Valeriu Butulescu

Despre datoria de a trăi (a iubi) o vară

„Dacă o noapte de iunie ar putea vorbi, probabil că s-ar lăuda că ea a inventat dragostea.” 
Bern Williams

 

Soarele-ți sărută pielea, marea privirea-ți luminează iar nisipul îți mângâie pleoapele. Buzele crăpate-mi ustură surd ultimele valuri, tu mă arunci în curenți.

Dacă nopțile calde de iunie îți șoptesc iubirea, ia aminte că acesta-I darul verii. Aceste luni au incontrolabila putere de a te face mizerabil, de a te face să suferi, iar ție-ți va fi pe plac, în patima-ți iluzorie. Muzica-și găsește armonia-n razele lunii, miresmele se scaldă-n soare.. iar tu ești lipsit de apărare.

Tu vrei doar să iubești și să pierzi totul într-o vară! Tu vrei să-ți arunci simțirea toată într-un vârtej înșelător al mării!

Topește-ți nerăbdarea și așteaptă. Orice vară-și are propria iluzie..

http://www.youtube.com/watch?v=TJ0eGbOS3Cg – The notebook, ori de cate ori il vezi ..

Irma si .. ea, cap 4

Adiere. Firele scurte de păr mi se zbârlesc violent pe șira spinării. Numai de n-ar fi gropile astea-n asfaltul de drum provincial. Mașina asta scârțâie sporadic de parcă-I lipta cu scotch. Iar dumul ăsta căptușit cu jeg și frig se-ncununeaza-n desăvârșirea lui cu un amestec brutal de praf,pietriș și măruntaie de câine făcut zob sub vre-un tir condus de șoferi fără spirit. Îi știu prea bine,căci ..

 
Ce obișnuia odinioară să fie câine e acum nimic mai mult decât expresia fără de moarte a unui chip veșnic mirat,buhăit, a unor orbite prea mici pentru explozia acelor ochi. Așteaptă să fie luat într-o lopată de cei cu salopete verzi. Dacă va fi luat vreodată..

 
În surdină, o cucoană vorbste la telefon. Pesemne, fiu-său s-a întors din Tărâmul Făgăduinței, Italia, bătut și fără niciun ban.
Și mai e și șomerul care stă în spate,oboist după munca la negru plătită la zi și amețit de alcoolul ordinar de după. Pute. Și el și peștele din punga lui.
Câmp. Și un cer cenușiu ca ușile sobelor de teracotă. Șoferul. Îi prind privirea-n oglindă. E complet alterată și dezaprobatoare. Dar îi este teamă.. Îi este teamă pentru că-l recunosc. Era noapte, dar mereu recunosc obrazul frustrării, al decepției, al dorinței.

 

Animal împuțit ce ești!

 
Nu e nevoie să-i spun, știe unde cobor. Cobor de-a stângul în inconștiență. Nu mai sunt Irma, odată ajunsă acolo. De fapt, nu mai sunt nimic, cid oar o halcă de carne zdravăn fardată, sumar îmbrăcată și mângâiată de gheare ticăloase și păcat. Trăiesc din păcat.
Radioul scoate un sunet anestezic.

Cobor pe marginea drumului și rămân acolo ..

Irma și stropii de ploaie, capitolul 3

Nu știu de când o urmăresc. Și nu știu de ce.

Continuă să fugă cu cea mai terifiantă expresie pe față. Mă-ntreb de ce o urmăresc și simt că am nevoie să o prind din urmă. Picoarele-mi nu mai reacționează cum trebuie și simt cum pietrișul ăsta rece îmi cresteaza tâmpla stângă. Acum blugii mei preferați sunt perforați agresiv, iar eu nu o voi mai prinde din urmă.. S-a oprit și îmi urmareste mișcările. Nu-i deslușesc chipul, dar purtăm aceeași blugi. Stai puțin ..

Ea e eu ? Trupul i se chircește și pare că strigă..

Intră înapooooooooooi !

        Picăturile lovesc violent geamul autobuzului. Scârțâie, probabil că e ținut laolaltă de o bandă adezivă.

Nu știu ce-i cu visele astea în ultima vreme. Trebuie să renunț la maratoanele Supernatural din fiecare noapte. Clar.

Gata cu liceul azi, ce viață limitată!

Îmi place ploaia. Este un motiv temeinic al pietonilor pentru a-și cufunda barba-n piept și de a nu privi în ochii celorlalți. Măcar așa nu mă observă fără spirit. V-am mai spus cum funcționează? Eu îmi declanșez experiența extracorporală și mă desprind de trup, putând să merg unde vreau eu. Doh, nu-s spectru sau ceva. Îmi place să cred că am doar un simț al observației mai dezvoltat. Atunci când mă desprind, trupul meu rămâne fără spirit și continuă să funcționeze după un șablon. Doar în privire poți observa o rătăcire. De-aici și plăcerea asta de a privi oamenii în ochi, mă asigur că sunt acolo.

Vă dați seama ce șoc am suferit în dimineața când mi-am descoperit această afinitate? M-am trezit absolut firesc, după rutina zilnică a toaletei mă întorc și mă opresc.Fiecare funcție a corpului îmi încetinește.. Eu. Euu! Încă dormeam. M-am panicat grav, dar apoi am început să merg cu ideea și acum mă amuză grozav!

Nu îmi plac animalele din motivul ăsta. Reacționează urât când trupul meu, fără mine, sunt prin preajmă. Uneori văd cât de superficiali sunt unii oameni, nesesizând lipsa mea. Până la urmă, vorbim doar cu un organism, prea rar privim oamenii în ochi, să-i vedem acolo. La liceu, nu prea sunt în mine. Hilar, nu? Cine nu ar râvni la asemenea deprinderi în liceu? Îmi revin instantaneu când o văd pe Ella. Ea nu merită să îmbrățișeze un trup fără suflet. Ce îmbrățișare caldă!

Ce e trist e că sunt singură. Cred. Adică nimeni nu pare să poată veni în dimensiunea mea. Uneori căutam în ochii lui aceeași lungime de undă. Dar nu ..

Enjoy ! 🙂

Acum te cunosc, Eduard ..

Acest post vine  ca răspunsul Elisei la scrisoarea de aici.

           Acum te cunosc, Eduard ..
De-ai ști, tu, suflet nemângâiat, la ce zbucium m-ai condamnat lăsându-mă sa cred că eu sunt cea de nu-ți eram dragă.. Dar, Eduard! Ai flagelat tot ce ar fi putut să fie. Te-ai crezut nedemn, iubitul meu adorat.
Odată ce Donna mi-a adus scrisoarea ta, am împietrit. Nu ai cugetat să-mi scrii niciodată nici măcar două vorbe, dragule. M-am cutremurat și îmi alimentam dorința unei eventuale declarații. Dar de unde era să știu, zeul meu, că nutreai atât de multe? De unde era să știu că odată cu cele mai frumoase cuvinte pe care le-am citit vreodată avea să vină și condamnarea iubirii noastre?
Ți-aș spune în zadar cât de mult mă speria orice zvon al saloanelor despre cuceririle tale, despre cum lady Emily pretindea prânzuri în care te găzduia. Ce satiră a venit atunci când am auzit de pecetea asupra contractului tău de căsătorie cu ea! Ce cânt al îngerilor m-a trezit în dimineața în care am aflat de ruperea contractului, de plecarea ei la Paris, departe de rușinea provincială. Oh, Eduard, dar astea toate-s fleacuri! Atât mă căzneam când aveam impresia unor sclipiri subtile în ochii tăi când mă priveai, pentru ca acum să aflu că nu erau decât adevărate! Iartă-mi graba, iartă-mi cerneala ștearsă de lacrimi, iartă-mi toată impresia rece pe care ți-am lăsat-o.
Am auzit de corabia ce pleacă spre Indii, și  sper din tot sufletul că sir Walter să fi greșit spunând că te vei îmbarca. Nu o vei face, nu-I așa? Scrisoarea asta va ajunge la ține înainte că tu sa .. Sper.
Întoarce-te, al meu Eduard, căci iubirea nu-i niciodată îndeajuns.

   Sper,  încă  a ta,

                             Elisa

Despre Irma, capitolul 2

 Zâmbetul tău îndulceşte cântecele mele, aşa cum spuma împodobeşte valurile marii.

                 – Rabindranath Tagore

Astăzi Irma a rămas în urmă, având parte de acea senzație extracorporală prelungită pe durata întregii zile. Apusul m-a mai adus cu picioarele pe pământ. Arde azi în mine acea furie mocnită, fibrele îmi încordează mușchii, dar sunt aparent calmă. Cine sunt eu să strig că detest ipocrizia și fățărnicia? Cine sunt eu să spun că indivizii încărcați cu ranchiună nu vor vedea niciodată mai departe de orizontul lor vicios? Astăzi, energiile care mai susțineau un pic echilibrul meu personal s-au prăbușit. Iubesc orice ființă de pe Pământ. Dacă mi-ai greșit, înseamnă că iubirea mea pentru tine continuă să existe, dar nu ți-este dat să o mai simți vreodată.

Vreau să trăiesc dimineața în care o să inspir viață și o să-mi expir sforțările. Iubesc omul ( nu pomul, după spusele profei de română ) și îmi dedic existența existenței celorlalți.
Sunt gata să-i dau lumii ce-am mai bun, dar din firea vicioasă a finite umane, aștept ceva în schimb. Nu pretind meritul, aștept doar considerația.
Mă gândesc că toată senzația asta extracorporală a fost mai mult decât a părut. Cel puțin, eu mă amuzam teribil  de cum arăt în jurul celorlalți, de cum îi văd pe toți dintr-o perspectivă detașată.   Cred că m-am născut cu abilitatea asta, mă mai detașez  din când în când  ..

Până când Iudith m-a privit în ochi. Nu în ochii mei, fizici, ci parcă se uita prin mine, dezvăluindu-mă cu totul, înjunghiindu-mi spectrul. Poate a fost doar o secundă, dar nimeni altcineva nu mi-a simțit „cealalta” prezență, acolo, deasupra marelui grup din curtea liceului. Să mă fi văzut sau și-a scăpat privirea?  A fost cea mai dezarmantă privire, nu în ochii mei, ci în mine.

Despre Irma, capitolul I

Cred că vine toamna. Orașul freamătă sub ultimul suflu de energie al zilei. Odată apus soarele, îmi pierd orice noțiune intelectuală și trăiesc pentru că trebuie. Ador apusul. Autobuzul mai duce câțiva indivizi către periferie. M-aș cufunda și mai mult în mizerie să nu simt privirile acelui potențial pedofil. Încă jumătate de zi în liceu pierdută pentru niște informații pe care le puteam avea după o oră, două. Umplutură. Oricum.

Azi i-a strălucit privirea mai mult ca niciodată, m-am izbit de el în vestiar. Cred că a încercat să-mi șoptească niște scuze, dar s-a zăpăcit, cel mai probabil, pentru că nu-mi știe numele.

Eram în primul an de liceu când am făcut cunostiinta, atunci copiii intră într-o curte și se simt egali. L-am reținut pentru sarcasmul lui fin și arcuirea genială a sprâncenelor lui când se simte încurcat.  Avea o strangere de mână molatică, ușor reținută. Avea mirosul bumbacului proaspăt spălat și un port puțin leneș, dar vigilența îi sclipea în căutătură. Știa mai multe decât lăsa să se vadă.
Nu îmi plăcea de el, sau cel puțin, nu de la început. Mă intrigă ușoară autosuficiență de care dădea dovadă. Mă intriga siguranța lui, mă intriga gestul lui subtil în care-și așeza ceasul fluturându-și mâna scurt, mă intriga părul lui de abanos și mâinile albe.  Mă intriga poziția gâtului meu atunci când căutam  să-l  privesc în ochi, poziționati atât de strategic sub fruntea lui lată.   Dar zilele acelea în care ne cunoșteam au apus de mult.

Și de atunci mă intimidează, își pune ștampila pe calendarul meu. Azi i-am prins privirea, azi nu.
Am avut vaga impresie că azi își aruncă picioarele în niște pași grăbiți către ieșire, după ultima oră.. Sau poate..
Mara zicea întotdeauna că tipi de genul lui nu merită. Că-s făcuți pentru superficial și că nu s-ar osteni să cunoască indivizi infatuați. Uneori mă întreb ce o poate satisface pe Mara. A găsit ceva în tipul ăsta mereu plecat. Înseamnă probabil atât de mult Radu pentru ea încât ar fi blasfemie să vorbească despre el.  Nu știu ce e cu el, dar Marei îi conferă suficiență și aceasta este, probabil, o legătură dincolo de puterea mea de înțelegere.
Carla ar spune că nu dă nici măcar o ceapă degerată pe el și că, mai mult decât de relațiile mele platonice, i-ar păsa de un căcat de câine. Ce Rai au oamenii liberi! Au Berea și trupa favorită, au prietenii și necunoscuții.
Ultima mea stație. Simț pașii apăsați ai celui cu privirea infectă. Aer rece, de toamnă. Un grup de aurolaci își folosesc frenetic pungile uzate de hârtie.

Acest fragment  se anunță începutul unei serii de ficțiune, căci am prins de știre că ar avea nevoie de o continuare așa că am dat naștere capitolului I.

 

Prelegere despre.. iubire?

„Iubirea mişcă sori si stele.” Dante Aligheri

Orbul copilaş străpunge cu săgeata lui ucigătoare sufletul înamorat ce lesne îi  poate purta povara cu o promisiune a înşelătorului Amor. Într-o contemplare a picăturilor de apă, într-un amestec omogen, într-o preocupare obsedantă şi bătăi trepidante ale inimii se descrie sentimentul fatal.
Eşti predestinat pieirii, tu, cel ce iubeşti, căci jocurile hazardului ţi-au permis a gusta dulceaţa făurită doar pentru zei. Cum să iubeşti tu, om mizerabil, dizgraţios? Tot ce-ţi rămâne de făcut este să-ţi stingi pasiunea în convulsii, să te declari neînsemnat şi să uiţi.. dar nu.. tu, inefabilă fiinţă umană, cu dârzenie vrei să suferi ..
Îndrăgostitul este îndurerat, suferă, urlă-n dulcea agonie şi se înclină iremediabil spre fatalitate de-I pielea caldă şi înmiresmată a iubitei străpunsă de-o aşchie şi-atât.
De-acum şi până mor îţi dau viaţa mea, iubito.. spune el cuprins de fiorul primului semnal al iremediabilei dulci iubiri. Dar eu?
Când iubesc, asupra-mi se răsfrâng musonii, dedesubtu-mi crapă ţărâna şi fulgerele lui Zeus îmi ghicesc trupul chircit de durerea unei vorbe innecate în ura celui iubit. Când iubesc, simt privirea celui iubit încălzindu-mi ceafa, furnicându-mi şira spinării şi.. împletim flăcări în priviri. Descriem numai o lume a mea şi-a lui, a noastră. Să fim arhitecţii propriilor visuri ! Dacă iubirea mişcă soarele, atunci lumea noastră scăldată va fi în raze.
Fascinaţia-i semnul unei afecţiuni crescânde?  Sau doar iluzie?
Să-I fiu pradă acelui iubit vânător, să fiu jertfă în altarul iubirii mele.  Să cred acea promisiune de sub lumina înşelătoarei luni. Dar luna-i desena sclipiri în ochi.. stele.

Ne amestecam, pana ajungem soapte..

Postul acesta este preluat de pe alta tentativa de blog. A fost una dintre temele bune de boboc. Care-i treaba cu Harap Alb acum?! Serios, pe bune!

Te cheamă Elisa

Îmi plăcea, draga mea, cum îţi fluturai agitată mâna când un subiect nu-ţi era pe plac. Adoram, iubită dragă, fardul tău nepriceput, repezit, de pe obraji. Savuram încrederea şi mândria ta atunci când ştiai că în acea zi străluceai mai tare decât de obicei. Aşteptam să-mi propui plimbarea pentru că tânjeam după momentul în care îmi vei căuta tăria braţului, căci picioarele nu-ţi răspundeau la comenzi aşa cum ar fi trebuit. Îţi iubeam stângăcia, tăcerea şi entuziasmul.. Adoram râsul tău isteric şi chipul tău complet transformat într-o oază a bunei dispoziţii atunci când îţi povesteam de mine. Mi-ai dat mereu impresia că mă compătimeşti, că eşti acolo, oricând gata să fi o parte a ceea ce mi se întâmplă. Te panicai, draga mea, când nu înţelegeai ce-ţi spun. Te căzneai în sinea ta că îţi păleşte inteligenţa, că te sluţeşte. De-ai fi ştiut tu atunci, Elisa, că nu făceai nimic altceva decât să-ţi sporesti frumuseţea în ochii mei. Eu, aici, mistuit de ceea ce insemni pentru o inimă slabă nu făceam decât să pierd nopţile în aşternuturi străine. Erai copila unei lumi adulte, timpul trece întotdeauna prea repede pentru tine. Lăsai totul să se scurgă încet, ravneai la acel spirit ce va îmbătrâni odată cu infinitul.

 De n-ar fi fost această adoraţie pentru tine, zeiţă, te-aş fi urât din prima clipă din care te-am văzut în acea curte plină. Te-aş fi detestat pentru modul în care iubeşti tu lumea, pentru totalul tău dezinteres în ceea ce priveşte cotidianul. Te-aş fi detestat că mă vezi într-un mod atât de teluric, că nu mă vezi o potenţială parte din viaţa ta. Te urăsc pentru că faci din mine ceea ce sunt, un sclav al adoraţiei depline, un slujbaş în altarul tău. Te-aş respinge în orice moment pentru că nu mă pot apropia de tine.
Te iubesc, zeiţă, pentru tot ce eşti. Te urăsc, doamna mea, pentru că nu sunt demn acum de tine. Sper că atunci când vei citi asta, să nu simţi nici cea mai mică goliciune, căci nu-i loc de aşa ceva în sufletul tău.
Plec. Atunci când nu te voi mai iubi atât de mult, te voi căuta. Vom putea fi împreună.

                                                                                                                                                                   Al tău, cândva, Eduard.

Dacă e miercuri, e ceai şi comunicare.

Deoarece nu pot veni cu ceva mai inteligent de spus, iată câteva frânturi din ceea ce am scrijelit eu absentă într-o atât de detestată oră de fizică. A nu se simţi jigniţi iubitorii fizicii, era doar o oră plictisitoare, copleşită de astenia de primăvară.

Mă surprind contemplând un peisaj imaginar
Mă duce departe această imagine fără de hotar..
Îmi suspend visele undeva pe lângă stele
Mă surprind neputând să mai ajung la ele.

Mă afund în agonia speranţelor deşarte,
Sufletu-mi urlă.
Între aievea şi magie el se-mparte.

Este evident că este prima şi unica mea tentativă de rimă de până acum. Pe bune.
Renunţ. După un avânt de inspiraţie asta e tot ce am putut scrie în versuri.

Dacă nu poate fi considerată o jignire, dedic această tentativă de poezie vizitatorilor blogului care m-au întâlnit la Cărtureşti. Bine aţi venit!