Irma si .. ea, cap 4

Adiere. Firele scurte de păr mi se zbârlesc violent pe șira spinării. Numai de n-ar fi gropile astea-n asfaltul de drum provincial. Mașina asta scârțâie sporadic de parcă-I lipta cu scotch. Iar dumul ăsta căptușit cu jeg și frig se-ncununeaza-n desăvârșirea lui cu un amestec brutal de praf,pietriș și măruntaie de câine făcut zob sub vre-un tir condus de șoferi fără spirit. Îi știu prea bine,căci ..

 
Ce obișnuia odinioară să fie câine e acum nimic mai mult decât expresia fără de moarte a unui chip veșnic mirat,buhăit, a unor orbite prea mici pentru explozia acelor ochi. Așteaptă să fie luat într-o lopată de cei cu salopete verzi. Dacă va fi luat vreodată..

 
În surdină, o cucoană vorbste la telefon. Pesemne, fiu-său s-a întors din Tărâmul Făgăduinței, Italia, bătut și fără niciun ban.
Și mai e și șomerul care stă în spate,oboist după munca la negru plătită la zi și amețit de alcoolul ordinar de după. Pute. Și el și peștele din punga lui.
Câmp. Și un cer cenușiu ca ușile sobelor de teracotă. Șoferul. Îi prind privirea-n oglindă. E complet alterată și dezaprobatoare. Dar îi este teamă.. Îi este teamă pentru că-l recunosc. Era noapte, dar mereu recunosc obrazul frustrării, al decepției, al dorinței.

 

Animal împuțit ce ești!

 
Nu e nevoie să-i spun, știe unde cobor. Cobor de-a stângul în inconștiență. Nu mai sunt Irma, odată ajunsă acolo. De fapt, nu mai sunt nimic, cid oar o halcă de carne zdravăn fardată, sumar îmbrăcată și mângâiată de gheare ticăloase și păcat. Trăiesc din păcat.
Radioul scoate un sunet anestezic.

Cobor pe marginea drumului și rămân acolo ..

Despre Irma, capitolul 2

 Zâmbetul tău îndulceşte cântecele mele, aşa cum spuma împodobeşte valurile marii.

                 – Rabindranath Tagore

Astăzi Irma a rămas în urmă, având parte de acea senzație extracorporală prelungită pe durata întregii zile. Apusul m-a mai adus cu picioarele pe pământ. Arde azi în mine acea furie mocnită, fibrele îmi încordează mușchii, dar sunt aparent calmă. Cine sunt eu să strig că detest ipocrizia și fățărnicia? Cine sunt eu să spun că indivizii încărcați cu ranchiună nu vor vedea niciodată mai departe de orizontul lor vicios? Astăzi, energiile care mai susțineau un pic echilibrul meu personal s-au prăbușit. Iubesc orice ființă de pe Pământ. Dacă mi-ai greșit, înseamnă că iubirea mea pentru tine continuă să existe, dar nu ți-este dat să o mai simți vreodată.

Vreau să trăiesc dimineața în care o să inspir viață și o să-mi expir sforțările. Iubesc omul ( nu pomul, după spusele profei de română ) și îmi dedic existența existenței celorlalți.
Sunt gata să-i dau lumii ce-am mai bun, dar din firea vicioasă a finite umane, aștept ceva în schimb. Nu pretind meritul, aștept doar considerația.
Mă gândesc că toată senzația asta extracorporală a fost mai mult decât a părut. Cel puțin, eu mă amuzam teribil  de cum arăt în jurul celorlalți, de cum îi văd pe toți dintr-o perspectivă detașată.   Cred că m-am născut cu abilitatea asta, mă mai detașez  din când în când  ..

Până când Iudith m-a privit în ochi. Nu în ochii mei, fizici, ci parcă se uita prin mine, dezvăluindu-mă cu totul, înjunghiindu-mi spectrul. Poate a fost doar o secundă, dar nimeni altcineva nu mi-a simțit „cealalta” prezență, acolo, deasupra marelui grup din curtea liceului. Să mă fi văzut sau și-a scăpat privirea?  A fost cea mai dezarmantă privire, nu în ochii mei, ci în mine.

Pact cu diavolul

 

Televizorul scoate acelaşi zgomot al exasperării, cred că vecinii s-au prins că furăm cablu de la ei.

 

O baltă suspectă de apă se întinde în jurul frigiderului. E stricat, in nou, în ultimii 20 de ani de folosire. Pisica asta infectă îşi îngustează privirile la mine, de parcă m-ar condamna pentru ceva necunoscut. Mă uit din crăpătura camerei mele ce dă spre salon. Îşi stinge iar ţigarea în marginea fotoliului şi se pregăteşte, cel mai probabil să doarmă iar. A fost concediat acum 7 luni, l-au prins beat în post. De parcă îşi putea permite să rişte o altă slujbă de 3 luni. Cred că trebuie să fi fost tare greu să fi treaz în tura de noapte a paznicului unei parcări de tiruri. Să doarmă, te rog, Doamne! Să doarmă!

Acest monument al ratării e tata, sau ce a mai rămas din el.

Mama? Nu mai ştiu cine este de 3 ani, a dispărut într-o dimineaţă. Renunţase. Parcă familia asta însemna pentru ea o penitenţă, iar după 12 ani şi-a luat tălpăşiţa. Crezusem că-i slabă de înger, crezusem că-i firesc să se supună fără reţineri unei vieţi mizere. Altă viaţă eu nu cunosc decât din ungherele prăfuite ale bibliotecii. Cunosc viaţă acelor lady din înalta societate victoriană, admir atitudinea şi ţinutele lor. Se situează parcă, atât de sus.. Tata a zis că nu pot avea prieteni, că toţi mă vor părăsi la un moment dat, că sunt foarte norocoasă că el mai este alături de mine.

Ce este intrigant la el este că atunci când asistenta socială a venit să mă ia, era un alt om. Era ferchezuit şi prezentabil, era galant şi cuceritor, era încununarea tuturor calităţilor paterne. Pentru 4 ore de inspecţie. Iti fac o favoare, mulţumeşte-mi că te ţin în casa asta spuse el după ce a condus-o prin casa pusă la punct provizoriu.
Gustul amar al dependenţei de el mi-a înecat de mult lacrimile. Sunt ceea ce m-a făcut. Am învăţat de la el cum să fi o victimă este cel mai convenabil lucru. Educată de un asemenea spirit hain, ştiu acum să înşel oamenii, să le cer din priviri ceea ce tata vrea să obţină. Îi aduc bani şi ţigări şi mă lasă î
n pace.  Ăsta-i târgul.
Nu pot părăsi această epavă, nu mă pot agăţa de un colac de salvare din unicul motiv că este tata. Prietenii sunt un concept complet nefamiliar.

Ajutorul este un cuvânt. Atât.

Prelegere despre.. iubire?

„Iubirea mişcă sori si stele.” Dante Aligheri

Orbul copilaş străpunge cu săgeata lui ucigătoare sufletul înamorat ce lesne îi  poate purta povara cu o promisiune a înşelătorului Amor. Într-o contemplare a picăturilor de apă, într-un amestec omogen, într-o preocupare obsedantă şi bătăi trepidante ale inimii se descrie sentimentul fatal.
Eşti predestinat pieirii, tu, cel ce iubeşti, căci jocurile hazardului ţi-au permis a gusta dulceaţa făurită doar pentru zei. Cum să iubeşti tu, om mizerabil, dizgraţios? Tot ce-ţi rămâne de făcut este să-ţi stingi pasiunea în convulsii, să te declari neînsemnat şi să uiţi.. dar nu.. tu, inefabilă fiinţă umană, cu dârzenie vrei să suferi ..
Îndrăgostitul este îndurerat, suferă, urlă-n dulcea agonie şi se înclină iremediabil spre fatalitate de-I pielea caldă şi înmiresmată a iubitei străpunsă de-o aşchie şi-atât.
De-acum şi până mor îţi dau viaţa mea, iubito.. spune el cuprins de fiorul primului semnal al iremediabilei dulci iubiri. Dar eu?
Când iubesc, asupra-mi se răsfrâng musonii, dedesubtu-mi crapă ţărâna şi fulgerele lui Zeus îmi ghicesc trupul chircit de durerea unei vorbe innecate în ura celui iubit. Când iubesc, simt privirea celui iubit încălzindu-mi ceafa, furnicându-mi şira spinării şi.. împletim flăcări în priviri. Descriem numai o lume a mea şi-a lui, a noastră. Să fim arhitecţii propriilor visuri ! Dacă iubirea mişcă soarele, atunci lumea noastră scăldată va fi în raze.
Fascinaţia-i semnul unei afecţiuni crescânde?  Sau doar iluzie?
Să-I fiu pradă acelui iubit vânător, să fiu jertfă în altarul iubirii mele.  Să cred acea promisiune de sub lumina înşelătoarei luni. Dar luna-i desena sclipiri în ochi.. stele.

Ne amestecam, pana ajungem soapte..

Postul acesta este preluat de pe alta tentativa de blog. A fost una dintre temele bune de boboc. Care-i treaba cu Harap Alb acum?! Serios, pe bune!

Prelegere

 

In three words I can sum up everything I’ve learned about life: it goes on. -Robert Frost

Si noi odata cu ea.

 

The great use of life is to spend it for something that will outlast it. -William James

Şi prin asta fac un apel celui ce-şi trăieşte viaţa doar pentru că i-a fost dată. Obligaţia primordială este a-ţi duce viaţa, nu ca ea să te târască undeva pe sub pături de mediocritate. Din miliardele de probabilităţi, te-ai născut tu. spune tata. Din toate coliziunile energetice care dau naştere fiecărui individ, ne-a fost hărăzita unicitatea. Şansa. Nu de puţine ori am văzut simplul om, cu destinul ce i-a aruncat doar cărţi mizere, reuşind să răzbată până unde nu hazardul te face, ci tu pe el. Simplul om e doar un concept al celor puternici.  Nu eşti simplu doar pentru că aşa ţi-a fost dat să fi. Eşti aşa dintr-o alegere. La asta se rezumă un întreg curs al vieţii. La acumularea efectelor alegerilor pe care le luăm la fiecare cotitură şi pas pe drumul acesta infinit. Spun infinit deoarece odată cu sfârşirea potecii fizice, este musai să credem că spiritual, vom continua în direcţia aleasă.

Te rog,  omule simplu să-ţi ştergi neputinţa din vocabular.

Poţi fi resemnat doar când nu mai ai forţă să îţi cauţi propria lumină şi cale, omule simplu.  Suntem învăţaţi din faşă ce sunt limitele. Necesare sunt, într-adevăr. Dar cumpăneşte puţin, omule simplu, spune-ţi că limitele celorlalţi nu sunt şi limitele tale.  Dar atunci când vrei, poţi nu doar pentru că asta e o zicală arhicunoscută. Poţi pentru că limitele ţi le impun ceilalţi. Ei închid uşile în urma lor şi tu eşti învăţat să baţi, să aştepţi să fi primit. ( A nu se interpreta, dacă ajungi la vecini, te rog să nu renunţi la bătaia în uşă. )
Ţi s-a mai spus, probabil, Meriţi, trebuie s-o faci, cu ce sunt ei mai presus?.  Da! Fă ceva cu viaţă ta.

Pentru Schimbare

Change alone is eternal, perpetual, immortal. -Arthur Schopenhauer

Change before you have to. -Jack Welch

Schimbarea. Haideţi să îmbrăţişăm acest concept.  Orice individ are la un moment dat înaintea lui o schimbare majoră, pe care o interpretează ca fiind o cotitură a drumului. Realizezi şi spui hai că-i bine sau ..  mi-e dor de... Schimbarea vine întotdeauna impusă, fie că individul conştientizează sau nu. Apare momentul ăla în viaţă în care ai atins un punct de la care nu te vezi continuând în aceeaşi manieră. Îţi schimbi părul, hainele, stilul şi asta e doar nimic. Am avut nevoie de o schimbare spune cocheta contemporană. Am vrut să trec peste.. să las totul în urma spune afectatul.

Dar adevărata schimbare vine din interior, aşa cum aţi fi spus şi voi. Schimbarea nu este un test, nu este o etapă. Este doar conştientizarea acesteia. Fiecare clipă ne schimbă, în fiecare prieten găsim ceva ce s-a reflectat în noi. Colectiv, suntem la fel, dar unici. În societate, suntem obligaţi şi duşi de val. Ni se impune să fim ca.  Lăsând deoparte tot ce am spus mai sus, este o iluzie. Ni se pare natural să schimbăm ceva, să ne maturizăm, să fim altfel. Dar esenţa? În fond, nu rămânem aceeaşi fiinţă telurică când ne raportăm la spirit? Moravuri, obiceiuri, dependenţe şi vicii, astea sunt cele care ne leg de o societate in prag de colaps spunea cineva. Ne fac oameni. Inventăm concepte şi reguli. Ne limităm în fiecare zi, şi nu mă refer la articole noi din Constituţie. Indoctrinaţi fiind, suportăm cruda iluzie a schimbării constante, ni se fură dreptul de a observa, dreptul la stabilitate. Cine poate spune că, în urmă cu câteva luni, era altfel? Toţi putem. Dar te trădezi în cel mai lamentabil mod, căci doar latura uşor superficială sesizează schimbările de comportament şi fizic. Ne schimbăm, dar nu o facem. Simultan. Vreau să scot din adâncul plămânilor ăl mai puternic urlet. „SUNT! Şi nu vreau să schimb asta”.

Iar mai trece un an din viaţă aka îmbătrânesc.

Mi se pare mie sau zilele de naştere devin din ce în ce mai stresante? Ştiu, vorbesc ca o femeie la 30 de ani ajunsă în pragul disperării când vede că ridurile nu mai contenesc să apară. Nu-i aşa, ok. Dar responsabilităţile sunt mai mari. Unde mi-e entuziasmul de acum câţiva ani? Ieeeei, ziua mea, ziua mea!
Frustrant, foarteee frustrant. Observ vă entuziasmul meu se duce de râpă. Plăcerile vieţii mele s-au împuţinat? Nu. De fapt, s-au schimbat. Îmi amintesc o aniversare cu ocazia căreia ai mei mi-au dăruit un joc pe TV. Mario ! Cât de fericită eram şi cât de simplă era viaţa. Nu că acum ar fi prea grea pentru mine.. dar nu vreau să-mi imaginez lumea peste 10 ani, când voi fi puiul aruncat din cuib pentru a învăţa să zboare.
Îmi mai iau zborul şi acum dar mi se face frică.
Brr. După canicula de acum câteva zile simt că extremităţile mi-au degerat. Am şi răcit.
Fabulos. Iar plouă.

Fu ziua Violetei. Încă o dată îţi urez la mulţi ani ! Pentru că meriţi. M-am simţit ca în reclama de la Loreal.
Hillllaaar.
Revin mâine dimineaţă cu un post, cred. Mâine, mai mare cu un an şi cu multe bătăi de cap.

Remember me?

Aşadar. Fir-ar să fie. Mă îngrozesc.
Sincer, dacă nu ploua în Constanţa.. nu aş fi scris acest post. Aş fi fost în soare, pe nisip, pe undeva.
Dar se pare că ocaziunea mi-e prielnică. Oricum. Se pare că mi-e greu să folosesc tastatura şi un predicat.

Evenimente. Mai sunt 7 zile până la ziua mea şi a Silvanei. Graaaah !
Se poate spune că am încheiat socotelile cu şcoala generală şi îmi iau un avât puternic spre necunoscutul învăţământ liceal. Nu sunt mândră. Am terminat cu 9.72.
Se putea mai mult, dar soarta a decis că tezele cu subiect unic nu-s de mine.
În următoarele zile îmi scrijelesc pe-o hârtie vreo 20 de variante de continuare a vieţii. bleah.
Mă gândesc să urmez Ştiinţele Sociale la prestigiosul Colegiu Naţional Mircea cel Bătrân. Whoa.
Dacă nu intru, ceea ce nu va fi o catastrofă, voi urmal liceul teoretic Ovidius. Sper.
Atât m-am emoţionat cu toate liceele ăstea, încât de aproximativ o lună am devenit impasibilă. Nimic nu mă mai atinge în privinţa liceelor. Nanananaaa, dar asta-i viaţaaa! E şi mâine o zii !

Se pare că prind gustul blogului din nou. Ne vedem.

P.S Mă ajutaţi cu o listă de lectură pentru a noua ?

Dacă e miercuri, e ceai şi comunicare.

Deoarece nu pot veni cu ceva mai inteligent de spus, iată câteva frânturi din ceea ce am scrijelit eu absentă într-o atât de detestată oră de fizică. A nu se simţi jigniţi iubitorii fizicii, era doar o oră plictisitoare, copleşită de astenia de primăvară.

Mă surprind contemplând un peisaj imaginar
Mă duce departe această imagine fără de hotar..
Îmi suspend visele undeva pe lângă stele
Mă surprind neputând să mai ajung la ele.

Mă afund în agonia speranţelor deşarte,
Sufletu-mi urlă.
Între aievea şi magie el se-mparte.

Este evident că este prima şi unica mea tentativă de rimă de până acum. Pe bune.
Renunţ. După un avânt de inspiraţie asta e tot ce am putut scrie în versuri.

Dacă nu poate fi considerată o jignire, dedic această tentativă de poezie vizitatorilor blogului care m-au întâlnit la Cărtureşti. Bine aţi venit!

Leapşă de primăvară.

O încercare de a mai completa o leapşă, prima de pe acest an. Cred. Le-o propun TUTUROR celor de la blogroll. FĂRĂ excepţii.

Sunt … o jalnică adolescentă mâncătoare de ciocolată. O tentativă de personaj alb-negru dintr-o veche romanţă
Aş vrea … să trăiesc veşnic şi să mă angajez la vară la Cărtureşti.
Păstrez … cadourile care înseamnă ceva.
Mi-aş fi dorit … ca Arhimede şi Pitagora să fi scris numai poezii.
Nu-mi place … să fiu pe nedrept acuzată, trădată, minţită. Nu-mi place să-mi împreumut cărţile.
Mă tem … că într-o zi voi rămâne încuiată într-o fabrică de păpuşi-ventriloc.
Îmi pare rău … că am pierdut atâtea în trecut.
Îmi place … să mi se facă cadouri zilnic. Şi-mi place ciocolata.
Nu sunt … nici pe departe aşa cum m-a cunoscut majoritatea.
Cânt … orice reclamă amuzantă şi orice melodie hilară de-a Irinei Loghin.
Niciodată … nu voi mai spune niciodată.
Rar … am un adevărat prieten care să-mi vorbească.
Nu îmi place de mine … pentru că am puncte vulnerabile. Multe.
Sunt confuză … atunci când calc pe gheaţă sau zăpadă.
Am nevoie … de un prieten bun.
Ar trebui … să dorm mai mult.
ŞTIU. Greşesc mult, dar îmi analizez situaţia mea şi a celorlalţi mai bine decât aţi crede!