Întâi martie. Impresii şi şnuruleţ alb-roşu.

Ora 06.30.
Izel ţipă. Tare. Cine naiba a inventat ora astaaaaa? Şi mai aţipeşte câteva minute? Căte? Atât cât să-şi dea seama că în 10 minute trebuie să fie deja în stimabilul mijloc de transport în comun. Amuzant. Aveam să ajung pe cele 4 roţi imense peste 40 de minute. Oricum.

1 martie. Izel suferă grozav la meditaţii, frământându-se. Dacă ghioceii se vând până merg eu să iau mărţişoare?
Dar de unde? Dacă 1 martie ar fi toată luna, ăştia ar scoate încă milioane de ghiocei şi prostioare din plastic cu şnur alb-roşu.
Prima zi de primăvară. Prilejul meu de a-mi serba intrarea în noul anotimp constă într-o plimbare lungă. Zis şi făcut. Trec pe lângă nşpe mii de ghiiocei şi până la urmă mă opresc. Cumpăr. Nu-ştiu-câte bucheţele, atâtea colege. Diana m-a acuzat de groaznica zgârcenie. Dar eu nu-s atât de generoasă ca ea. Şi în plus, nu am nici alocaţie, nici salariu. Give me a break.

Atmosfera obişnuită de 1 martie. Aia ce-mi dă? Ăla a adus mărţişoare? Ăla nu-ştiu-ce.
Nu ştiu de ce nu m-a mirat faptul că 80% din dragii masculi ai clasei nu au mişcat un deget. Dar m-a surprins în mod plăcut gestul pe care îl face de mulţi ani încoace, Sergiu.
Vine cu un sac de buchete de flori. Mulţumim, eşti un gentleman!
Test la gemoetrie. Merită extins subiectul?
Acelaşi Izel, tu stai la catedră şi fă-ţi testul! Din milioane de motive.

Ştearsă colorată zi de primăvară. Urmează ziua de 8. Celebraţi-ne, masculi nerecunoscători!

Şi le urez tuturor vizitatorilor o primăvară plină de speranţe renăscute.

Miercuri. Dragobete, ceaţă, ceai şi piruete.

Ora 18:03. Dans tribal în faţa mall-ului. Ştiu că o să mă coste scump. Însă gustul libertăţii al dansului ceţii mă ridică deasupra tuturor şi mă lasă suspendată undeva deasupra parcării. După mult timp, traversez pe roşu, nefiind conştientă dacă dansam sau alergam pe zebră. Prind o privire a altui întărziat pe trecerea de pieton. Un zâmbet schiţat. Arătam oare ca o ciudată balerină pe trecerea de pieton?
Acelaşi moderator al discuţiei. Aceiaşi aromă inconfundabilă şi reconfortantă de ceai. Unele dintre feţe cunoscute, feţe care parcă deja erau ale unor prieteni vechi şi alte feţe noi. Ieii.
Touché. Bărbaţii de 32 de ani, necăsătoriţi, sunt în mod clar iresponsabili.

Ne-a lansat profa de română o provocare. Menţionez că aş schimba totul la următorul text, căci a fost scris într-o pasă inspiraţinală proastă, şi nu mai cred aproape nimic din ce am scris acolo.
Curajul de a spune nu…
Curaj? Este curajul ingredientul-cheie pentru a spune nu?
Mi-e imposibil să cred aceasta, căci curajul aparţine eroilor, ţine de măreţie, iar asocierea acestui brav cuvânt cu simpla fiinţa umană dă naştere unei sintagme antagonice.
Când spun om, cuprind mai multe atribute. Spune laşitate. Indiferenţă. Sau curaj şi caracter nobil.
Rămâne la scurta analiză a individului dacă alege să spună nu sau să se dezonoreze permiţându-şi să fie indiferent, sau poate, chiar laş…
Într-o scurtă decizie de moment, un om reuşeşte, sau nu, să schimbe ceva.
Când spun curaj, asociez cuvântul cu scenele de luptă ale marilor războaie, cu marile discursuri, cu marii artişti ai Renaşterii.
Însă,noi, oamenii simplii, când spunem nu, avem în principal nevoie de voinţă, ambiţie.
Astfel, caracterul nostru progresează, urcând parcă spre eroism.
Când reuşim să spunem nu, suntem proprii noştri eroi, ne împotrivim unei nedreptăţi, ne confruntăm pentru câteva momente.
Ne autuproclamăm eroi, pentru ca mai tărziu să evoluăm, să ne împotrivim unei nedreptăţi la scală mai mare.
Sunteţi eroi? Aţi spus nu?

Congresu`

A fost odata..

Şi politicăăăă. Un suspans de nestăvilit.
Congres PSD.

După ce mult stimabilul primar al Constanţei, semi-stabilit în Brazilia, Radu Mazăre, şi-a retras candidatura pentru şefia PSD, anunţându-şi în schimb susţinerea pentru Victor Ponta.. Dl Miron Mitrea decide să pună în aplicare aceiaşi schemă.
Deci sunt doi pro Victor Ponta şi Geoană, nimic. Se putea? Diaconescu îşi retrage şi el candidatura şi se anunţă susţinător Geoană. Şi îi dau dreptate lui Ciutacu când spune că este o mişcare cu interes de imagine. Se balansează greutatea pentru candidaturile principale.
În discursul lui Geoană se observă o oarecare evoluţie? Şi-a ridicat şi el tonul? E sub efectul prezidenţialelor cu Băsescu? Este totuşi acelaşi domn elegant, diplomat.
A spus despre Hrebenciuc că este un om politic care se pliază foarte bine pe situaţie. Am observat cu toţii asta.
La Romexpo se simte tensiunea, însă apelurile la colegialitate sper să nu fie date în vânt. Un asemnea partid nu trebuie dezbinat, ci doar reformat. Atât de tragic sună, nu?:))

Şi acum se votează.

Eu, personal, îl vreau pe Ponta! Îl vreau pe Ponta! Dar dacă partidul se reformează şi sub Geoană, nu-i problemă. Să ne fie cu noroc!
Fie ca flacăra violet să ne ajute. Aşa spun şi alea trei de stau în faţa Romexpo.
Domnul Iliescu ştie secretul. Stă out dar influenţează interiorul.

Vă dezamăgesc introducând un articol cu politică, nu? Dar atât de mediatizat a fost congresul, căci nu se putea să duc lipsă.
Iertaţi-mi ideile infantile, căci eu sunt doar un semi buletin.

Update. Ponta câştigă şi să ne fie toate bune.

încă unu

Şi încă o blogăreală stupidă. Căci după ultimele articole ale Silvanei mă simt prost. Puteţi să nu citiţi articolul dacă vreţi.

În încercarea de a-mi hrăni pasiunea rudimentară de comunicare am căutat. Am navigat, mai bine spus. Ajung pe site-ul Cărtureşti şi iată! Cu toate că nu se poate spune că am probleme grave de comunicare, de fapt nu prea consideram că am deloc până în momentul când am ajuns în dichisita ceainărie de la Cărtureşti. Şi da, atunci când ai în faţă oameni comunicativi, siguri pe ei, un psihoterapeut excelent care stă în faţă devii oarecum timorat.
Ceaiul afumat chinezesc, atmosfera destinsă m-au făcut să vorbesc. A fost adoptat subiectul leadership. Şi când întrebarea De ce fel de lider are nevoie România? a fost pusă, era inevitabil să nu divagăm discuţia, să o plasăm în hilara scenă politică. În zadar se străduia al nostru moderator de discuţie,căci moguli, jurnalişti, politicieni, aveam de toate. Dar am trecut peste.
Dl. Cornel Marcu ne-a pus întrebări simple, prin asta dându-mi seama că el chiar ne lansa în discuţii, comunicam şi ne făcea plăcere. Atâtea medii sociale diferite, implicit, atâtea răspunsuri.
Pe fundal, se auzeau vag melodiile de calorifer ascultate în mall. Când în discuţia noastră s-a luat o pauză, am zâmbit. O auzeam pe Inna. Mai apoi, când dl Marcu ne-a întrebat pe fiacre dacă reprezentăm un lider în cercul nostru, am avut impredenţa de a răspunde afirmativ. Cu toate căci eu cpnsider că acesta este purul adevăr. I-am spus că pot influenţa oamenii în decizii, că există oameni care iau adevărate întorsături în viaţă pe baza sugestiilor, sfaturilor mele. Am fost un lider pentru acele secunde. Am vorbit între acei glorioşi oameni. Când am terminat, tremuram. Deci, mulţumesc, mi-am descoperit problemele de comunicare.
A fost splendid. Atât cât a fost. Trebuia să mă despart de micul Parlament şi să plec acasă. Da, trist. Spun încetişor la revedere şi mă ridic.Cu zâmbetul pe buze, dl M mă întreabă O, atât poate liderul din tine? Şi asta a fost. M-a impulsionat şi m-am simţit un lider incontestabil, şi, impulsionată de privirile celor din jur am scos un semi-ţipăt, acompaniat de o expresie şi un gest încurajator Voi fi aici!! am spus şi m-am retras cu inima săldtându-mi-se din piept.
A trebuit să vă istorisesc asta căci a fost singurul lucru inedit pe care l-am făcut şi pe care-l voi face şi miercurea viitoare.

P.S. La Constanţa s-au înregistrat peste 18 grade şi a fost cald, uscat şi senin. Dacă nu ar fi fost atât de banală, aş fi iubit ziua asta.

Mi-e frică să-i pun titlu.

Dacă nu aţi văzut în realitate, sigur aţi văzut în filme modalitatea aceea de a-ţi însemna zilele petrecute în închisoare.
Cam aşa se pare că-mi calculez ziele banale. Au început zilele să-mi pară incolore. Unic motiv al fericirii constând în zilele mai puţin geroase, oarecum primăvăratice.
Un iz de teamă mă cuprinde în ultimele zile de la lăsarea întunericului. Şi nu, nu glumesc. Devin atât de paranoică, tresar la fiecare blestemat scârţâit al balamalelor. Atunci când sunt singură. Parcă mi s-a accentuat teama de întuneric, imaginaţia-mi bolnavă atingând cote pe care nu mi le-aş fi putut imagina. Ciudată încântare a sufletului meu. Mă uit la filme horror. Şi da, mă înspăimântă. Dar mă uit. Nu o fi asta o nemernică ciudăţenie a caracterului meu?

Eram la culmea exasperării aseară, încuind uşa de la intrare, auzind sunetul crengilor sub acţiunea rafalelor de vânt şi automat, pielea mi-a devenit ca de găină. Şi nu, nu din cauza frigului. Am stat aşa două secunde. Trebuia totuşi să încui uşa şi să plec la magazin. Nenorocit magazin. Şi m-am întors cu inima săltându-mi nebuneşte în piept şi le-am văzut. Afurisitele prosoape şi cearceafuri albe fluturate de vânt. Nu ştiu ce am gândit în momentele acelea, poate că gradul meu de adrenalină mi-a urcat la maxim şi unicul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am deplasat spasmodic până la sfânta uşă a magazinului. Era ca uşa unei biserici, căci era lumină. Da! Slavă ţie, alimentară! Drumul înapoi a durat o clipă. Am alergat, am alergat ca urmărită de monştrii. Literalmente.
Acum albastrul cerului se întunecă, presimt parcă revenirea temerilor.

The longest day ever.

Extramagicular! Scriu acest straniu cuvânt cu intenţia de a-l cita în mod sarcastic pe colegul meu. Încep aşa. Cea mai lungă zi din viaţa mea. Cea mai oribilă de anul acesta. Tentant, nu?
Într-un acces de adrenalină am spus

Da! Vreau să fiu elev de serviciu vineri!

Şi iată, aşa s-a întâmplat. Dar de ce oare am omis detalii importante? Cum ar fi că dacă eşti elev de serviciu pe şcoală iarna, o să devii o sculptură în gheaţă pe holurile şcolii. Nu m-ar fi deranjat atât de tare frigul dacă aş fi avut încă un coleg alături de mine. Şi da! Protestez. De unde geniala idee a unui singur elev de serviciu? M-am alinat cu gândul la SK, gândindu-mă că Arnie Cunningham din Christine nu moare până termin eu cartea. Nu a murit, sau cel puţin nu am ajuns eu la partea aia. Am încercat, m-am gândit că în circa 6 ore termin sigur cartea şi mă simt fericită. Poate fi considerat un succes faptul că am reuşit să citesc 20 de pagini. Dacă au fost atâtea. Mă enervez extrordinar de tare când mă gândesc la faptul că unica mea companie de azi a fost stimata femeie de serviciu, cu poveştile ei interminabile despre Italia, despre ce a muncit acolo şi cât de mult o enervează urmele de zăpadă de pe holurile şcolii. Nu comentez. E demnă de respect. Cred că ştiu ce a durut cel mai tare. Faptul că nu a venit niciun coleg cu zâmbetul pe buze întrebându-mă dacă am nevoie de ceva. Sau dacă l-a preocupat pe vre-unul din ei faptul că Izel rămâne încă două ore după ce plecăm noi, măcar să-i spun La revedere cum se cuvine. Doar să ne oprim puţin la ea în drum spre magazin. Mai râdem, fată!
Dar mă lamentez zadarnic. La ce bun? Poate că nu s-a întâmplat în istoria şcolii să vină colegii să se preocupe de cel de servici. Poate că cer oricum prea mult. Căci, recunosc,nu am făcut nici eu prea des gestul acesta. Doar celor care merită. Dar se pare că nu merit nimic. Nimic.
Am plecat abătută, parcă deţinând o putere supraomenească, am zburat efectiv din curtea şcolii. Vine weekendul. Ieii.
Cum spuneam, oamenii se schimbă mult. Şi stai liniştit, omule, nu are nevoie nici măcar un căcat de salutul tău. Întoarce-ţi privirea spre rahaturile tale. Jalnic. Josnic.
Pace!
P.S. Îmi retrag acuzaţiile asupra persoanelor care nu merită, dar a fost ceva pe care trebuia să-l menţionez.

Valentine`s Day. Dulcegării.

Amuzant. Pentru că în blogul ăsta trebuie discutat şi subiectul Valentines Day am decis să îmi imaginez. Să creez ceva ce numai un cunoscător de sentimente fine poate crea.
Mi-am imaginat un punct al universului. Centrul. Centru Universului meu. Când cineva spune ceva de genul ăsta se gândeşte la ceva sau cineva foarte adorat,nu? Un personaj fictiv. Nu Mr Perfect. Doar un suflet care poate primi tot ce ofer eu, care poate să mă copleşească cu iubire. Ce ar trebui să simt pentru această ţintă a trăirilor mele? Trebuie să fie o zi specială. Ziua mea şi a lui. A noastră. O zi cu inimioare roşii, trandafiri, bomboane, poate turnul Eiffel, si pupături. Banal. Poate că ar trebui să recunosc importanţa zilei ca fiind una specială. 14 februarie este încununarea iubirii, zi în care iubiţii le duc iubitelor inimi enorme de pluş. Cu toate culorile, cu pasiunea, ziua mi se pare fadă. Ştiu că toţi îmi împărtaşiţi opinia. Căci eu cred că fiecare întâlnire între mine şi amorezatul ar trebui să reprezinte ceva special. De ce 14 februarie? De ce nu zilnic? Poate că bugetul ar fi o problemă pentru masculul din cuplu. De unde cadouri tot timpul? De unde faţa zâmbitoare tot timpul? Hai să ne căsătorim pentru o zi de 14 februarie. Măcar ştim că nu devenim păcătoşi dacă gustăm din plăcerile trupului. Căci na, suntem căsătoriţi pentru o zi. Sunt din vechea generaţie, consider că doar cavalerul dăruieşte iar domniţa primeşte zâmbitor. Poate pare insensibil, poate că ar trebui să trăiesc următoarele zile până de Sfântul Valentin cu sufletul la gură. Sunt insensibilă căci nu am un odor. Nu sunt printre persoanele ale căror inimi bat nebuneşte pentru o altă persoană. Nu a fost să fie. Nu respir pentru a simţi mirosul altcuiva. Respir doar pentru că am nevoie de oxigen. Biata fiinţă umană. Pot spune că admir totuşi unele persoane care-şi împărtăşesc iubirea foarte frumos. Am o colegă ingenioasă, foarte atentă şi cunoscătoare de gesturi fine. Ultima dată când am vorbit cu ea, plănuia să-i pregătească odorului ei un frumos album cu amintiri. Cu toate că aş putea să o condamn pentru faptul că a aşteptat să se facă paişpe februarie. Ar fi minunat să-i dea cadoul cu o zi înainte, sau poate mai tărziu. Şi pentru simbolistica zilei de paişpe să-l privească lung, iubitor şi să-i confirme sentimentele. Dar nu, e puţin probabil, căci fiecare iubeşte în felul lui. Nu vreau să mai condamn, poate voi simţi la fel, într-o bună zi.

P.S. Mi-a fost atrasă antenţia că articolul este prea dulce. Şi da, este prea dulce pentru mine. Diabetic.

Genocid. Este doar începutul.

Şi, ca un post scurt, menţionez că ne-am dat dracu cu toţii. Aşa, în caz că aţi uitat, căci nu vreau a vă lăsa să dormiţi liniştiţi. Mâine e LUNI. Nesfârşita, neobosita, infinita zi de luni. Al doilea semestru. Să ne fie cu noroc.

Şi aduc ca omagiu pentru inegalabilii şi genialii mei colegi Roxana şi Andrei, a căror principală preocupare este MARELE personajul monden Nikita nu-ştiu-cum. Are oare draga noastră purici ?

Oh, jur că mi s-a făcuit pielea de găină. Cum putem avea asemenea valori în ţara asta?

Semestrul I. Misiune încheiată.

Şi iată că s-a încheiat situaţia. Câtă uşurare. Toate mediile încheiate cu 10, că na, e clasa a opta şi avem nevoie. Şi încă o vacanţă de care o sa mă prind cu dinţii de teama examenului din mai. Câh ! După ultima săptămână de relaxare se dă startul maratonului, se dă startul sfaturilor dorite şi nedorite, se dă startul replicilor persoanelor semicunoscute gen Oh, an greu, greu de tot anu ăsta.. Da, ştiu ! Dar cu toţii îmi îngreunaţi situaţia mizerabilă.

Colac peste pupăză, gerul ăsta îmi îngheaţă încheieturile instantaneu şi rămân contemplând divinul peisaj de zăpadă jegoasă. Şi strig! Aş striga şi mai tare.. dar mă doare gâtul. Cât urăsc, urăsc frigul, zăpada şi tot ce ţine de iarnă. Urăsc să mă înroşesc şi să încep să respir sacadat mergând pe stradă. Uh.

Cât de dese sunt crizele unei adolescente? Unei semi-adolescente? Aş scrie cu unghiile pe pereţii camerei, de nu m-ar durea degetele semi-degerate. M-aş întinde pe podea şi aş începe să urlu de nu mi-ar fi atât de frig.  De-asta urăsc iarna! Pentru că mă răceşte pe mine. Nu numai atmosfera. Noi stăm în casă, de frig nu ne pasă.. pe naiba! Mă înfioară. Mi se zbârleşte pielea.

Presupun că e un fel de tradiţie pentru clasa mea ca în ultima zi de şcoală ( ultima zi înainte de orice vacanţă) să ne întâlnim şi să ne împărţim mâncarea pentru prima dată pe semestrul respectiv. E ciudat să constaţi că la reuniuni vezi doar aceleaşi feţe. Acum mulţi stau acasă. Sunt maturi. Că ce să fac eu la şcoală mă? Bine, frate. E ultimul an. Dar las-o-n borş că nu avem nevoie.

De obicei, după ce ne strângem toţi urmează replica.. băă, aduceţi bani, mergem la magazin. Am crescut. Sau poate doar ne-am schimbat, de 8 ani avem astfel de petreceri şi doar glumele au devenit mai porcoase, replicile cu subînţeles dar tot voia bună dintr-a-ntâia parcă e prezentă.

Un individ la vârsta asta începe să tragă concluzii din fiecare privire, fiecare şoaptă, fiecare râs cu direcţie. Relaţii se rup. Altele se încheagă.

Dar îmi pare sincer rău pentru anii mei de prietenie. E altfel acum. Poate unele persoane nu simt asta. Îmi pare rău că legăturile vechi s-au dus pe apa sâmbetei.  Rămân tristă căci unele relaţii nu le vreau pierdute căci nu vreau să dau uitării o perioadă atât de frumoasă.

Dar poate că aşa a fost să fie. Îmi pare rău..

The comeback !

             Şi de parcă nu aţi trecut cu toţii prin şocul de după vacanţă. Frate, a început şcoala şi parcă mi-a furat întreaga viaţă. Întreaga mea neînsemnată existenţă. Câtă dreptate are Silvana în apelul ei la normalitate, la ce ne trebuiesc toate materiile cu toate balivernele lor? Să ne lase să alegem. Mă rog.

Au trecut cam două săptămâni şi mă simt obosită. Cred că e cea mai chinuitoare perioadă a anului. Într-o singură lună, trebuie umplut catalogul, că na, rămânem cu situaţia neîncheiată. Ce am făcut din septembrie, duduie? ( ca să-l citez şi pe Mican. )

Oricum, atât de mult m-a bulversat şcoala de astă dată încât parcă nu mai pot citi nimic. Pat-şcoală-pat-şcoală. Am încept cred vreo 3 cărţi şi le-am lăsat când mai aveam 2-3 capitole. E frustrant. Foarte frustrant.

Ce-am mai făcut?

Am descoperit nereţuita prietenie a încă două fete extraordinare. Atât de diferite, dar atât de plăcute în felul lor.

Ce interesant e studiul fiecărui caracter! Când ţi se pare că seamănă, că se înţeleg, indivizii te iau prin surprindere şi îşi consolidează unicitatea.

Cred că deja începeţi a mă cunoaşte şi înţelegeţi totodată primul articol de după pauză, un text fără sens pentru a-mi intra în mână..

Mă deranjează ploaia. Dar furtuna mă fascinează. Vorbesc de ploaia aia fleşcăită, al cărei unic scop este fleşcăiala. Iach.

Şi pentru că imediat ce am deschis wordpressul m-a lăsat inspiraţia, vă las să citiţi o mică fantezie de-a mea. Fantezie scrisă din simplul motiv că am fost obligată.

 Un fel de zi neobişnuită din viaţa mea..

Real?

Nu sunt multe evenimente notabile pe care le pot extrage din rutina mea zilnică. O aură de banalitate îmi acoperă fiecare respiraţie. Chipul meu ridicol şi veşnic preocupat de gânduri fără sens mă trădează adeseori. Dar atunci..

          Disperare. Nimic nu mă înspăimântase vreodată în măsura asta. Echilibrul meu încă neevoluat de la vârsta de un an mă trădează acum parcă într-un mod ruşinos. Alergam. Simţeam cum praful ridicat de teneşii mei încinşi mi se lipeşte de chip. Sudoarea îmi înceţoşa vederea spre a mă trimite şi mai adânc în agonie. Cad. Pietrişul îmi crestează vicotrios pielea. Mă uitam îngrozită la rana mâinii stângi  şi îmi înăbuşeam un ţipăt.

          Asta a fost.

Tentativa jalnică de a scăpa de pericolul iminent se sfârşise. Ochii mei mai puteau acum distinge decât o umbră imensă care parcă îngheţa totul în jurul ei. Sângele meu de asemenea. Era sfârşitul..

          Sfârşitul meu.

DRINGG!! DRINGG!!  urlă telefonul meu din toate circuitele. Telefonul meu, mirosul stătut al camerei mele. Am deschis ochii, telefonul continua să sune. Dintr-un instinct ciudat mă uit repede la mâna stângă..

Era acolo. Un ţipăt scurt. Atât îmi pot îngădui. N-aş fi avut ce să-i spun mamei despre cicatricea mea.

Pentru a-mi masca disperarea, simulez o oboseală caracteristică-mi şi plec spre şcoală.

Ciudat… Toţi copiii gălăgioşi ai vecinilor au tăcut azi. Minunat!

Ajunsă la şcoală, mă îndrept spre ultima bancă, împiedicându-mă.. La cicatrice nu m-am mai gândit, căci adeseori mă lovesc şi uit automat. Doar că m-am lovit mai tare.. cred.

Aţipesc. Asta se întâmplă mereu la prima oră de gramatică.

Roşu! Mari! Ochi!

Nu, nu mai pot dormi, ce-i cu visele astea ciudate? Am încercat să-mi preocup mintea cu altceva, până la ultimul clopoţel.

Singură, pe strada mea, vânul se porneşte subit şi-mi lipeşte de corp o pagină veche de ziar, foarte veche..

          TRAGEDIA DIN STRADA..

          Strada mea. Vecinii mei. Copiii vecinilor mei au trecut neaşteptat în nefiinţă. Suspectul.. EU !

         

          Asta s-a întâmplat să visez în cursul unei nopţi teribil de lungi. Totul, doar un vis..Mintea mea a creat acest scenariu criminal.

Ei bine, nu v-am istorisit o zi, ci o noapte..

          După acea noapte, somnul în braţele mamei a căpătat un nou sens..

Sper că voi reveni.