Irma și stropii de ploaie, capitolul 3

Nu știu de când o urmăresc. Și nu știu de ce.

Continuă să fugă cu cea mai terifiantă expresie pe față. Mă-ntreb de ce o urmăresc și simt că am nevoie să o prind din urmă. Picoarele-mi nu mai reacționează cum trebuie și simt cum pietrișul ăsta rece îmi cresteaza tâmpla stângă. Acum blugii mei preferați sunt perforați agresiv, iar eu nu o voi mai prinde din urmă.. S-a oprit și îmi urmareste mișcările. Nu-i deslușesc chipul, dar purtăm aceeași blugi. Stai puțin ..

Ea e eu ? Trupul i se chircește și pare că strigă..

Intră înapooooooooooi !

        Picăturile lovesc violent geamul autobuzului. Scârțâie, probabil că e ținut laolaltă de o bandă adezivă.

Nu știu ce-i cu visele astea în ultima vreme. Trebuie să renunț la maratoanele Supernatural din fiecare noapte. Clar.

Gata cu liceul azi, ce viață limitată!

Îmi place ploaia. Este un motiv temeinic al pietonilor pentru a-și cufunda barba-n piept și de a nu privi în ochii celorlalți. Măcar așa nu mă observă fără spirit. V-am mai spus cum funcționează? Eu îmi declanșez experiența extracorporală și mă desprind de trup, putând să merg unde vreau eu. Doh, nu-s spectru sau ceva. Îmi place să cred că am doar un simț al observației mai dezvoltat. Atunci când mă desprind, trupul meu rămâne fără spirit și continuă să funcționeze după un șablon. Doar în privire poți observa o rătăcire. De-aici și plăcerea asta de a privi oamenii în ochi, mă asigur că sunt acolo.

Vă dați seama ce șoc am suferit în dimineața când mi-am descoperit această afinitate? M-am trezit absolut firesc, după rutina zilnică a toaletei mă întorc și mă opresc.Fiecare funcție a corpului îmi încetinește.. Eu. Euu! Încă dormeam. M-am panicat grav, dar apoi am început să merg cu ideea și acum mă amuză grozav!

Nu îmi plac animalele din motivul ăsta. Reacționează urât când trupul meu, fără mine, sunt prin preajmă. Uneori văd cât de superficiali sunt unii oameni, nesesizând lipsa mea. Până la urmă, vorbim doar cu un organism, prea rar privim oamenii în ochi, să-i vedem acolo. La liceu, nu prea sunt în mine. Hilar, nu? Cine nu ar râvni la asemenea deprinderi în liceu? Îmi revin instantaneu când o văd pe Ella. Ea nu merită să îmbrățișeze un trup fără suflet. Ce îmbrățișare caldă!

Ce e trist e că sunt singură. Cred. Adică nimeni nu pare să poată veni în dimensiunea mea. Uneori căutam în ochii lui aceeași lungime de undă. Dar nu ..

Enjoy ! 🙂

Despre Irma, capitolul 2

 Zâmbetul tău îndulceşte cântecele mele, aşa cum spuma împodobeşte valurile marii.

                 – Rabindranath Tagore

Astăzi Irma a rămas în urmă, având parte de acea senzație extracorporală prelungită pe durata întregii zile. Apusul m-a mai adus cu picioarele pe pământ. Arde azi în mine acea furie mocnită, fibrele îmi încordează mușchii, dar sunt aparent calmă. Cine sunt eu să strig că detest ipocrizia și fățărnicia? Cine sunt eu să spun că indivizii încărcați cu ranchiună nu vor vedea niciodată mai departe de orizontul lor vicios? Astăzi, energiile care mai susțineau un pic echilibrul meu personal s-au prăbușit. Iubesc orice ființă de pe Pământ. Dacă mi-ai greșit, înseamnă că iubirea mea pentru tine continuă să existe, dar nu ți-este dat să o mai simți vreodată.

Vreau să trăiesc dimineața în care o să inspir viață și o să-mi expir sforțările. Iubesc omul ( nu pomul, după spusele profei de română ) și îmi dedic existența existenței celorlalți.
Sunt gata să-i dau lumii ce-am mai bun, dar din firea vicioasă a finite umane, aștept ceva în schimb. Nu pretind meritul, aștept doar considerația.
Mă gândesc că toată senzația asta extracorporală a fost mai mult decât a părut. Cel puțin, eu mă amuzam teribil  de cum arăt în jurul celorlalți, de cum îi văd pe toți dintr-o perspectivă detașată.   Cred că m-am născut cu abilitatea asta, mă mai detașez  din când în când  ..

Până când Iudith m-a privit în ochi. Nu în ochii mei, fizici, ci parcă se uita prin mine, dezvăluindu-mă cu totul, înjunghiindu-mi spectrul. Poate a fost doar o secundă, dar nimeni altcineva nu mi-a simțit „cealalta” prezență, acolo, deasupra marelui grup din curtea liceului. Să mă fi văzut sau și-a scăpat privirea?  A fost cea mai dezarmantă privire, nu în ochii mei, ci în mine.

Despre Irma, capitolul I

Cred că vine toamna. Orașul freamătă sub ultimul suflu de energie al zilei. Odată apus soarele, îmi pierd orice noțiune intelectuală și trăiesc pentru că trebuie. Ador apusul. Autobuzul mai duce câțiva indivizi către periferie. M-aș cufunda și mai mult în mizerie să nu simt privirile acelui potențial pedofil. Încă jumătate de zi în liceu pierdută pentru niște informații pe care le puteam avea după o oră, două. Umplutură. Oricum.

Azi i-a strălucit privirea mai mult ca niciodată, m-am izbit de el în vestiar. Cred că a încercat să-mi șoptească niște scuze, dar s-a zăpăcit, cel mai probabil, pentru că nu-mi știe numele.

Eram în primul an de liceu când am făcut cunostiinta, atunci copiii intră într-o curte și se simt egali. L-am reținut pentru sarcasmul lui fin și arcuirea genială a sprâncenelor lui când se simte încurcat.  Avea o strangere de mână molatică, ușor reținută. Avea mirosul bumbacului proaspăt spălat și un port puțin leneș, dar vigilența îi sclipea în căutătură. Știa mai multe decât lăsa să se vadă.
Nu îmi plăcea de el, sau cel puțin, nu de la început. Mă intrigă ușoară autosuficiență de care dădea dovadă. Mă intriga siguranța lui, mă intriga gestul lui subtil în care-și așeza ceasul fluturându-și mâna scurt, mă intriga părul lui de abanos și mâinile albe.  Mă intriga poziția gâtului meu atunci când căutam  să-l  privesc în ochi, poziționati atât de strategic sub fruntea lui lată.   Dar zilele acelea în care ne cunoșteam au apus de mult.

Și de atunci mă intimidează, își pune ștampila pe calendarul meu. Azi i-am prins privirea, azi nu.
Am avut vaga impresie că azi își aruncă picioarele în niște pași grăbiți către ieșire, după ultima oră.. Sau poate..
Mara zicea întotdeauna că tipi de genul lui nu merită. Că-s făcuți pentru superficial și că nu s-ar osteni să cunoască indivizi infatuați. Uneori mă întreb ce o poate satisface pe Mara. A găsit ceva în tipul ăsta mereu plecat. Înseamnă probabil atât de mult Radu pentru ea încât ar fi blasfemie să vorbească despre el.  Nu știu ce e cu el, dar Marei îi conferă suficiență și aceasta este, probabil, o legătură dincolo de puterea mea de înțelegere.
Carla ar spune că nu dă nici măcar o ceapă degerată pe el și că, mai mult decât de relațiile mele platonice, i-ar păsa de un căcat de câine. Ce Rai au oamenii liberi! Au Berea și trupa favorită, au prietenii și necunoscuții.
Ultima mea stație. Simț pașii apăsați ai celui cu privirea infectă. Aer rece, de toamnă. Un grup de aurolaci își folosesc frenetic pungile uzate de hârtie.

Acest fragment  se anunță începutul unei serii de ficțiune, căci am prins de știre că ar avea nevoie de o continuare așa că am dat naștere capitolului I.

 

Prelegere despre.. iubire?

„Iubirea mişcă sori si stele.” Dante Aligheri

Orbul copilaş străpunge cu săgeata lui ucigătoare sufletul înamorat ce lesne îi  poate purta povara cu o promisiune a înşelătorului Amor. Într-o contemplare a picăturilor de apă, într-un amestec omogen, într-o preocupare obsedantă şi bătăi trepidante ale inimii se descrie sentimentul fatal.
Eşti predestinat pieirii, tu, cel ce iubeşti, căci jocurile hazardului ţi-au permis a gusta dulceaţa făurită doar pentru zei. Cum să iubeşti tu, om mizerabil, dizgraţios? Tot ce-ţi rămâne de făcut este să-ţi stingi pasiunea în convulsii, să te declari neînsemnat şi să uiţi.. dar nu.. tu, inefabilă fiinţă umană, cu dârzenie vrei să suferi ..
Îndrăgostitul este îndurerat, suferă, urlă-n dulcea agonie şi se înclină iremediabil spre fatalitate de-I pielea caldă şi înmiresmată a iubitei străpunsă de-o aşchie şi-atât.
De-acum şi până mor îţi dau viaţa mea, iubito.. spune el cuprins de fiorul primului semnal al iremediabilei dulci iubiri. Dar eu?
Când iubesc, asupra-mi se răsfrâng musonii, dedesubtu-mi crapă ţărâna şi fulgerele lui Zeus îmi ghicesc trupul chircit de durerea unei vorbe innecate în ura celui iubit. Când iubesc, simt privirea celui iubit încălzindu-mi ceafa, furnicându-mi şira spinării şi.. împletim flăcări în priviri. Descriem numai o lume a mea şi-a lui, a noastră. Să fim arhitecţii propriilor visuri ! Dacă iubirea mişcă soarele, atunci lumea noastră scăldată va fi în raze.
Fascinaţia-i semnul unei afecţiuni crescânde?  Sau doar iluzie?
Să-I fiu pradă acelui iubit vânător, să fiu jertfă în altarul iubirii mele.  Să cred acea promisiune de sub lumina înşelătoarei luni. Dar luna-i desena sclipiri în ochi.. stele.

Ne amestecam, pana ajungem soapte..

Postul acesta este preluat de pe alta tentativa de blog. A fost una dintre temele bune de boboc. Care-i treaba cu Harap Alb acum?! Serios, pe bune!

Spionul lui Dumnezeu de Juan Gomez-Jurado

Romanul tratează controversatele secrete ale Vaticanului. M-au interesat aceste mituri ale organizaţiilor secrete ale Papei multă vreme. Acţiunea se desfăşoară în mai multe planuri temporale. Moartea Papei Ioan Paul al II-lea aduce în curtea Vaticanului cardinali importanţi din fiecare colţ al lumii. Alegerea unui nou Papă. Milioane de pelerini îngheaţă traficul Romei, iar un criminal în serie ucide fără milă cei mai importanţi candidaţi la funcţia Sfântului Scaun.
Viktor Karoski, polonez emigrat cu familia sa în America de la o vârstă fragedă, este abuzat în copilărie de tatăl denaturat şi alcoolic, tratat cu dispreţ de mama sa schizofrenică şi ahtiată după religie. Aceste ingrediente au dus la crearea unui monstru. A apucat calea smereniei, devine preot şi, abuzează de adepţii bisericilor sale. Vaticanul tace, cazurile de pedofilie ale preoţilor din America de Nord iau amploare. A fost creat un institut specializat în tratarea slujitorilor Bisericii cu o confuzie sexuala. De fapt, intitutul, condus de un diabolic preot ,înrăutăţeşte situaţia pacienţilor. Astfel, Karoski dispare din institut, în urma unui tratament revoltător, cu eticheta unui criminal.

 

      Paola Dicanti este noua inspectoare a Centrului de Cercetare a Crimelor Violente din Roma şi primeşte cazul ultra-secret al cardinalilor ucişi în cel mai brutal mod cu putinţă. Sfârşeşte profilul psihologic al criminalului atunci când, în mod neaşteptat, părintele Fowler, după îndelungi cercetări îi dezvăluie numele criminalului.
Printre rândurile romanului, se ghiceşte o atracţie între inspectoare şi părintele Fowler în timp ce îl urmăresc şi îl demascheaza pe Karoski.  Intervine ideea „Sfintei Aliante”, o societate strict secretă a Vaticanului, societate ce organizează acţiuni de o mare amploare în toate planurile mondiale. Nu sunt revelate toate secretele, părintele Fowler omite să-i spuna prea iubitei sale Paola, cel mai important dintre secrete..
Acest secret a rămas şi pentru mine un mister, romanul a fost captivant încă de la primele rânduri până la sfârşit. Autorul garantează autenticitatea acţiunilor, spune că romanul este de ficţiune, dar este totuşi în conformitate cu realitatea. Autorul schimbă numele reale..

Cine este, de fapt, spionul lui Dumnezeu ?  

Ale mele frânturi de viitor.

Şi mă surprind împletind foc din aceste ultime picături de glorie ale unei furtuni de vară. Mă opresc şi-mi scot pietricica din pantof. O fi un semn? Continui să merg şi să-mi fac griji inutile în privinţa părului. Oricum era dezastruos. Dar satisfacţia-mi era pe măsură. Simţeam picăturile mărunte şi reci pe umeri, pe spate, răcorindu-mi pielea.
După 2 ore de stat într-o cameră întunecată, cu alte circa 20 de suflete pe locurile de lângă mine, cu o proiecţie imensă a lui Robert Pattinson aka Edward în faţa mea, mă simţeam împlinită.
Văzui Eclipsa, şi sincer vă spun, mi-a plăcut! Am râs, am chicotit cu Bianca văzându-i pectoralii dezgoliţi ai lui Jacob. Filmul fu bun, se observă o maturizare a personajelor. Dar ştiu că-l veţi vedea şi voi mai devreme sau mai tărziu aşa că nu ezitaţi.

Încă ceva. Alte coridoare zgomotoase, alt scârţâit al băncii, alte strigăte din toaleta fetelor la vederea unui gândac monstruos. Asta mă aşteaptă, pentru că da, mă pot numi liceancă de aici înainte.

Media mea de admitere a fost 9,72 şi prima opţiune exprimată a fost la ştiinţe sociale, la CNMB. Am intrat şi iată-mă pregătită să înfrunt uniforma prestigiosul Colegiu. Vai doamne. Mi-e atât de teamă că imaginea mea despre acest Colegiu se va distorsiona groaznic atunci când voi păşi în curtea liceului. Momentan e bine. Gura lumii nu m-a afectat. O am alături. Am reuşit ! Sunt în aceiaşi clasă cu Bianca, da, Bianca! Îmi pot închipui cu greu 4 ani cu această fată în liceu, d-apăi în aceiaşi clasă! Asta pentru că totul mă surprinde la ea. Şi da, abia aştept. O să-mi spuneţi că voi regreta că sunt entuziastă. Dar nu pot controla asta.A fost un salt imens. Mai vedem cât de ferice îmi va fi aterizarea.

Vă felicit pe toţi, ai mei cunoscuţi, pentru locurile voastre din liceele preaiubitului nostru oraş, Constanţa!
În special, pe Diana şi pe Adeluţa, care picară în aceiaşi clasă, vă veţi înţelege bine când vă veţi cunoaşte, sunteţi excepţionale! Şi Violeta, îmi imaginez furorile ce le vei face prin liceu la ce privire de gazelă ai ! Vă iubesc.
La fel şi colegilor mei. Sper să ne revedem cu toţii peste 10 ani şi între timp. Mă rog. Ştiţi că generaţia noastră va fi pretutindeni un reper pentru şcoala Lumina ! VIII B dăinuie.

Dacă e miercuri, e ceai şi comunicare.

Deoarece nu pot veni cu ceva mai inteligent de spus, iată câteva frânturi din ceea ce am scrijelit eu absentă într-o atât de detestată oră de fizică. A nu se simţi jigniţi iubitorii fizicii, era doar o oră plictisitoare, copleşită de astenia de primăvară.

Mă surprind contemplând un peisaj imaginar
Mă duce departe această imagine fără de hotar..
Îmi suspend visele undeva pe lângă stele
Mă surprind neputând să mai ajung la ele.

Mă afund în agonia speranţelor deşarte,
Sufletu-mi urlă.
Între aievea şi magie el se-mparte.

Este evident că este prima şi unica mea tentativă de rimă de până acum. Pe bune.
Renunţ. După un avânt de inspiraţie asta e tot ce am putut scrie în versuri.

Dacă nu poate fi considerată o jignire, dedic această tentativă de poezie vizitatorilor blogului care m-au întâlnit la Cărtureşti. Bine aţi venit!

Întâi martie. Impresii şi şnuruleţ alb-roşu.

Ora 06.30.
Izel ţipă. Tare. Cine naiba a inventat ora astaaaaa? Şi mai aţipeşte câteva minute? Căte? Atât cât să-şi dea seama că în 10 minute trebuie să fie deja în stimabilul mijloc de transport în comun. Amuzant. Aveam să ajung pe cele 4 roţi imense peste 40 de minute. Oricum.

1 martie. Izel suferă grozav la meditaţii, frământându-se. Dacă ghioceii se vând până merg eu să iau mărţişoare?
Dar de unde? Dacă 1 martie ar fi toată luna, ăştia ar scoate încă milioane de ghiocei şi prostioare din plastic cu şnur alb-roşu.
Prima zi de primăvară. Prilejul meu de a-mi serba intrarea în noul anotimp constă într-o plimbare lungă. Zis şi făcut. Trec pe lângă nşpe mii de ghiiocei şi până la urmă mă opresc. Cumpăr. Nu-ştiu-câte bucheţele, atâtea colege. Diana m-a acuzat de groaznica zgârcenie. Dar eu nu-s atât de generoasă ca ea. Şi în plus, nu am nici alocaţie, nici salariu. Give me a break.

Atmosfera obişnuită de 1 martie. Aia ce-mi dă? Ăla a adus mărţişoare? Ăla nu-ştiu-ce.
Nu ştiu de ce nu m-a mirat faptul că 80% din dragii masculi ai clasei nu au mişcat un deget. Dar m-a surprins în mod plăcut gestul pe care îl face de mulţi ani încoace, Sergiu.
Vine cu un sac de buchete de flori. Mulţumim, eşti un gentleman!
Test la gemoetrie. Merită extins subiectul?
Acelaşi Izel, tu stai la catedră şi fă-ţi testul! Din milioane de motive.

Ştearsă colorată zi de primăvară. Urmează ziua de 8. Celebraţi-ne, masculi nerecunoscători!

Şi le urez tuturor vizitatorilor o primăvară plină de speranţe renăscute.

The longest day ever.

Extramagicular! Scriu acest straniu cuvânt cu intenţia de a-l cita în mod sarcastic pe colegul meu. Încep aşa. Cea mai lungă zi din viaţa mea. Cea mai oribilă de anul acesta. Tentant, nu?
Într-un acces de adrenalină am spus

Da! Vreau să fiu elev de serviciu vineri!

Şi iată, aşa s-a întâmplat. Dar de ce oare am omis detalii importante? Cum ar fi că dacă eşti elev de serviciu pe şcoală iarna, o să devii o sculptură în gheaţă pe holurile şcolii. Nu m-ar fi deranjat atât de tare frigul dacă aş fi avut încă un coleg alături de mine. Şi da! Protestez. De unde geniala idee a unui singur elev de serviciu? M-am alinat cu gândul la SK, gândindu-mă că Arnie Cunningham din Christine nu moare până termin eu cartea. Nu a murit, sau cel puţin nu am ajuns eu la partea aia. Am încercat, m-am gândit că în circa 6 ore termin sigur cartea şi mă simt fericită. Poate fi considerat un succes faptul că am reuşit să citesc 20 de pagini. Dacă au fost atâtea. Mă enervez extrordinar de tare când mă gândesc la faptul că unica mea companie de azi a fost stimata femeie de serviciu, cu poveştile ei interminabile despre Italia, despre ce a muncit acolo şi cât de mult o enervează urmele de zăpadă de pe holurile şcolii. Nu comentez. E demnă de respect. Cred că ştiu ce a durut cel mai tare. Faptul că nu a venit niciun coleg cu zâmbetul pe buze întrebându-mă dacă am nevoie de ceva. Sau dacă l-a preocupat pe vre-unul din ei faptul că Izel rămâne încă două ore după ce plecăm noi, măcar să-i spun La revedere cum se cuvine. Doar să ne oprim puţin la ea în drum spre magazin. Mai râdem, fată!
Dar mă lamentez zadarnic. La ce bun? Poate că nu s-a întâmplat în istoria şcolii să vină colegii să se preocupe de cel de servici. Poate că cer oricum prea mult. Căci, recunosc,nu am făcut nici eu prea des gestul acesta. Doar celor care merită. Dar se pare că nu merit nimic. Nimic.
Am plecat abătută, parcă deţinând o putere supraomenească, am zburat efectiv din curtea şcolii. Vine weekendul. Ieii.
Cum spuneam, oamenii se schimbă mult. Şi stai liniştit, omule, nu are nevoie nici măcar un căcat de salutul tău. Întoarce-ţi privirea spre rahaturile tale. Jalnic. Josnic.
Pace!
P.S. Îmi retrag acuzaţiile asupra persoanelor care nu merită, dar a fost ceva pe care trebuia să-l menţionez.

Genocid. Este doar începutul.

Şi, ca un post scurt, menţionez că ne-am dat dracu cu toţii. Aşa, în caz că aţi uitat, căci nu vreau a vă lăsa să dormiţi liniştiţi. Mâine e LUNI. Nesfârşita, neobosita, infinita zi de luni. Al doilea semestru. Să ne fie cu noroc.

Şi aduc ca omagiu pentru inegalabilii şi genialii mei colegi Roxana şi Andrei, a căror principală preocupare este MARELE personajul monden Nikita nu-ştiu-cum. Are oare draga noastră purici ?

Oh, jur că mi s-a făcuit pielea de găină. Cum putem avea asemenea valori în ţara asta?