Apel? Da’ de unde..

Cu tendința de nestăvilit a omului de a-și repeta eșecurile, istoria, iată-mă iar în fața documentului Word gol, cu un alb de teroare, așteptând să scriu.

Din reminescentele unei pasiuni pentru cuvânt îmi alunecă încă degetele.Am greșit, da, am eșuat. Am ținut prelegeri întregi ale primejdiei mediocrității de-a lungul postărilor pe blogu’ ăsta și iată-mă acolo. Mediocritatea are un preț mare într-adevăr, are rugină și dispreț, este nimicul heraldic, simbol al plafonării. Spuneau că mediocritatea, asemeni prostiei, doare. Mă tem că nu-i așa, totuși. Nu doare, e liniștitor și frustrant.

Da, sunt copil de liceu, în jumătatea finală, neobligatorie, dar moca a acestuia. Dacă tot e moca, să mergem, ăsta-i principiul, nu? 

Trist e că într-un cuibar de cca 40 de suflete, ajungi să te simți alarmant de singur, lipsit de orice fel de însemnătate, te complaci într-o situație al gunoiului făcut terci.
Serios? Voi chiar credeți că nu mai învățam că ne ia mass-media mințile? Eu cred că-i de la sistemul ăsta vechi, cu legi variabile, cu programe ce dictează enciclopedii, de parcă din-adins vreți să nu ne rămână nimic în cap! Eu îi înțeleg, zic, pe profi, că na.. Au ajuns la catedră fie din pasiune, fie că țara nu le-a oferit cariere diverse.. Da’ ce să-ți mai ardă de predat/ învățat când suntem blocați câte 6 ore într-o cameră cu din ce în ce mai puțin oxigen, cu băncile prinse-n cuie de podea?
Poate suntem prea mulți pe Pământ și se încearcă să murim de proști ce suntem, că de controlul maselor cu IQ-ul slab știm de mult timp..

 

Când prostia va primi aripi, se va întuneca cerul. Valeriu Butulescu

I thought you were a song written just for me

Sometimes i wonder if you remember that night, that hand-in-hand moment on the beach, those great moments when you promised me the whole world.  I do remember. Those arms around me, the warm breath i felt in my right ear.  It was ours.

Despre Irma, capitolul 2

 Zâmbetul tău îndulceşte cântecele mele, aşa cum spuma împodobeşte valurile marii.

                 – Rabindranath Tagore

Astăzi Irma a rămas în urmă, având parte de acea senzație extracorporală prelungită pe durata întregii zile. Apusul m-a mai adus cu picioarele pe pământ. Arde azi în mine acea furie mocnită, fibrele îmi încordează mușchii, dar sunt aparent calmă. Cine sunt eu să strig că detest ipocrizia și fățărnicia? Cine sunt eu să spun că indivizii încărcați cu ranchiună nu vor vedea niciodată mai departe de orizontul lor vicios? Astăzi, energiile care mai susțineau un pic echilibrul meu personal s-au prăbușit. Iubesc orice ființă de pe Pământ. Dacă mi-ai greșit, înseamnă că iubirea mea pentru tine continuă să existe, dar nu ți-este dat să o mai simți vreodată.

Vreau să trăiesc dimineața în care o să inspir viață și o să-mi expir sforțările. Iubesc omul ( nu pomul, după spusele profei de română ) și îmi dedic existența existenței celorlalți.
Sunt gata să-i dau lumii ce-am mai bun, dar din firea vicioasă a finite umane, aștept ceva în schimb. Nu pretind meritul, aștept doar considerația.
Mă gândesc că toată senzația asta extracorporală a fost mai mult decât a părut. Cel puțin, eu mă amuzam teribil  de cum arăt în jurul celorlalți, de cum îi văd pe toți dintr-o perspectivă detașată.   Cred că m-am născut cu abilitatea asta, mă mai detașez  din când în când  ..

Până când Iudith m-a privit în ochi. Nu în ochii mei, fizici, ci parcă se uita prin mine, dezvăluindu-mă cu totul, înjunghiindu-mi spectrul. Poate a fost doar o secundă, dar nimeni altcineva nu mi-a simțit „cealalta” prezență, acolo, deasupra marelui grup din curtea liceului. Să mă fi văzut sau și-a scăpat privirea?  A fost cea mai dezarmantă privire, nu în ochii mei, ci în mine.

Pact cu diavolul

 

Televizorul scoate acelaşi zgomot al exasperării, cred că vecinii s-au prins că furăm cablu de la ei.

 

O baltă suspectă de apă se întinde în jurul frigiderului. E stricat, in nou, în ultimii 20 de ani de folosire. Pisica asta infectă îşi îngustează privirile la mine, de parcă m-ar condamna pentru ceva necunoscut. Mă uit din crăpătura camerei mele ce dă spre salon. Îşi stinge iar ţigarea în marginea fotoliului şi se pregăteşte, cel mai probabil să doarmă iar. A fost concediat acum 7 luni, l-au prins beat în post. De parcă îşi putea permite să rişte o altă slujbă de 3 luni. Cred că trebuie să fi fost tare greu să fi treaz în tura de noapte a paznicului unei parcări de tiruri. Să doarmă, te rog, Doamne! Să doarmă!

Acest monument al ratării e tata, sau ce a mai rămas din el.

Mama? Nu mai ştiu cine este de 3 ani, a dispărut într-o dimineaţă. Renunţase. Parcă familia asta însemna pentru ea o penitenţă, iar după 12 ani şi-a luat tălpăşiţa. Crezusem că-i slabă de înger, crezusem că-i firesc să se supună fără reţineri unei vieţi mizere. Altă viaţă eu nu cunosc decât din ungherele prăfuite ale bibliotecii. Cunosc viaţă acelor lady din înalta societate victoriană, admir atitudinea şi ţinutele lor. Se situează parcă, atât de sus.. Tata a zis că nu pot avea prieteni, că toţi mă vor părăsi la un moment dat, că sunt foarte norocoasă că el mai este alături de mine.

Ce este intrigant la el este că atunci când asistenta socială a venit să mă ia, era un alt om. Era ferchezuit şi prezentabil, era galant şi cuceritor, era încununarea tuturor calităţilor paterne. Pentru 4 ore de inspecţie. Iti fac o favoare, mulţumeşte-mi că te ţin în casa asta spuse el după ce a condus-o prin casa pusă la punct provizoriu.
Gustul amar al dependenţei de el mi-a înecat de mult lacrimile. Sunt ceea ce m-a făcut. Am învăţat de la el cum să fi o victimă este cel mai convenabil lucru. Educată de un asemenea spirit hain, ştiu acum să înşel oamenii, să le cer din priviri ceea ce tata vrea să obţină. Îi aduc bani şi ţigări şi mă lasă î
n pace.  Ăsta-i târgul.
Nu pot părăsi această epavă, nu mă pot agăţa de un colac de salvare din unicul motiv că este tata. Prietenii sunt un concept complet nefamiliar.

Ajutorul este un cuvânt. Atât.

Ale mele frânturi de viitor.

Şi mă surprind împletind foc din aceste ultime picături de glorie ale unei furtuni de vară. Mă opresc şi-mi scot pietricica din pantof. O fi un semn? Continui să merg şi să-mi fac griji inutile în privinţa părului. Oricum era dezastruos. Dar satisfacţia-mi era pe măsură. Simţeam picăturile mărunte şi reci pe umeri, pe spate, răcorindu-mi pielea.
După 2 ore de stat într-o cameră întunecată, cu alte circa 20 de suflete pe locurile de lângă mine, cu o proiecţie imensă a lui Robert Pattinson aka Edward în faţa mea, mă simţeam împlinită.
Văzui Eclipsa, şi sincer vă spun, mi-a plăcut! Am râs, am chicotit cu Bianca văzându-i pectoralii dezgoliţi ai lui Jacob. Filmul fu bun, se observă o maturizare a personajelor. Dar ştiu că-l veţi vedea şi voi mai devreme sau mai tărziu aşa că nu ezitaţi.

Încă ceva. Alte coridoare zgomotoase, alt scârţâit al băncii, alte strigăte din toaleta fetelor la vederea unui gândac monstruos. Asta mă aşteaptă, pentru că da, mă pot numi liceancă de aici înainte.

Media mea de admitere a fost 9,72 şi prima opţiune exprimată a fost la ştiinţe sociale, la CNMB. Am intrat şi iată-mă pregătită să înfrunt uniforma prestigiosul Colegiu. Vai doamne. Mi-e atât de teamă că imaginea mea despre acest Colegiu se va distorsiona groaznic atunci când voi păşi în curtea liceului. Momentan e bine. Gura lumii nu m-a afectat. O am alături. Am reuşit ! Sunt în aceiaşi clasă cu Bianca, da, Bianca! Îmi pot închipui cu greu 4 ani cu această fată în liceu, d-apăi în aceiaşi clasă! Asta pentru că totul mă surprinde la ea. Şi da, abia aştept. O să-mi spuneţi că voi regreta că sunt entuziastă. Dar nu pot controla asta.A fost un salt imens. Mai vedem cât de ferice îmi va fi aterizarea.

Vă felicit pe toţi, ai mei cunoscuţi, pentru locurile voastre din liceele preaiubitului nostru oraş, Constanţa!
În special, pe Diana şi pe Adeluţa, care picară în aceiaşi clasă, vă veţi înţelege bine când vă veţi cunoaşte, sunteţi excepţionale! Şi Violeta, îmi imaginez furorile ce le vei face prin liceu la ce privire de gazelă ai ! Vă iubesc.
La fel şi colegilor mei. Sper să ne revedem cu toţii peste 10 ani şi între timp. Mă rog. Ştiţi că generaţia noastră va fi pretutindeni un reper pentru şcoala Lumina ! VIII B dăinuie.

Remember me?

Aşadar. Fir-ar să fie. Mă îngrozesc.
Sincer, dacă nu ploua în Constanţa.. nu aş fi scris acest post. Aş fi fost în soare, pe nisip, pe undeva.
Dar se pare că ocaziunea mi-e prielnică. Oricum. Se pare că mi-e greu să folosesc tastatura şi un predicat.

Evenimente. Mai sunt 7 zile până la ziua mea şi a Silvanei. Graaaah !
Se poate spune că am încheiat socotelile cu şcoala generală şi îmi iau un avât puternic spre necunoscutul învăţământ liceal. Nu sunt mândră. Am terminat cu 9.72.
Se putea mai mult, dar soarta a decis că tezele cu subiect unic nu-s de mine.
În următoarele zile îmi scrijelesc pe-o hârtie vreo 20 de variante de continuare a vieţii. bleah.
Mă gândesc să urmez Ştiinţele Sociale la prestigiosul Colegiu Naţional Mircea cel Bătrân. Whoa.
Dacă nu intru, ceea ce nu va fi o catastrofă, voi urmal liceul teoretic Ovidius. Sper.
Atât m-am emoţionat cu toate liceele ăstea, încât de aproximativ o lună am devenit impasibilă. Nimic nu mă mai atinge în privinţa liceelor. Nanananaaa, dar asta-i viaţaaa! E şi mâine o zii !

Se pare că prind gustul blogului din nou. Ne vedem.

P.S Mă ajutaţi cu o listă de lectură pentru a noua ?

Dacă e miercuri, e ceai şi comunicare.

Deoarece nu pot veni cu ceva mai inteligent de spus, iată câteva frânturi din ceea ce am scrijelit eu absentă într-o atât de detestată oră de fizică. A nu se simţi jigniţi iubitorii fizicii, era doar o oră plictisitoare, copleşită de astenia de primăvară.

Mă surprind contemplând un peisaj imaginar
Mă duce departe această imagine fără de hotar..
Îmi suspend visele undeva pe lângă stele
Mă surprind neputând să mai ajung la ele.

Mă afund în agonia speranţelor deşarte,
Sufletu-mi urlă.
Între aievea şi magie el se-mparte.

Este evident că este prima şi unica mea tentativă de rimă de până acum. Pe bune.
Renunţ. După un avânt de inspiraţie asta e tot ce am putut scrie în versuri.

Dacă nu poate fi considerată o jignire, dedic această tentativă de poezie vizitatorilor blogului care m-au întâlnit la Cărtureşti. Bine aţi venit!

Întâi martie. Impresii şi şnuruleţ alb-roşu.

Ora 06.30.
Izel ţipă. Tare. Cine naiba a inventat ora astaaaaa? Şi mai aţipeşte câteva minute? Căte? Atât cât să-şi dea seama că în 10 minute trebuie să fie deja în stimabilul mijloc de transport în comun. Amuzant. Aveam să ajung pe cele 4 roţi imense peste 40 de minute. Oricum.

1 martie. Izel suferă grozav la meditaţii, frământându-se. Dacă ghioceii se vând până merg eu să iau mărţişoare?
Dar de unde? Dacă 1 martie ar fi toată luna, ăştia ar scoate încă milioane de ghiocei şi prostioare din plastic cu şnur alb-roşu.
Prima zi de primăvară. Prilejul meu de a-mi serba intrarea în noul anotimp constă într-o plimbare lungă. Zis şi făcut. Trec pe lângă nşpe mii de ghiiocei şi până la urmă mă opresc. Cumpăr. Nu-ştiu-câte bucheţele, atâtea colege. Diana m-a acuzat de groaznica zgârcenie. Dar eu nu-s atât de generoasă ca ea. Şi în plus, nu am nici alocaţie, nici salariu. Give me a break.

Atmosfera obişnuită de 1 martie. Aia ce-mi dă? Ăla a adus mărţişoare? Ăla nu-ştiu-ce.
Nu ştiu de ce nu m-a mirat faptul că 80% din dragii masculi ai clasei nu au mişcat un deget. Dar m-a surprins în mod plăcut gestul pe care îl face de mulţi ani încoace, Sergiu.
Vine cu un sac de buchete de flori. Mulţumim, eşti un gentleman!
Test la gemoetrie. Merită extins subiectul?
Acelaşi Izel, tu stai la catedră şi fă-ţi testul! Din milioane de motive.

Ştearsă colorată zi de primăvară. Urmează ziua de 8. Celebraţi-ne, masculi nerecunoscători!

Şi le urez tuturor vizitatorilor o primăvară plină de speranţe renăscute.

Profeţia. Cutremurul.

Da, a fost cutremur! Şi am menţionat că aşa va fi cu multe posturi în urmă.

Silvana e profetă. Cu toţii am fost discipolii teoriei cutremurului de la începutul lui 2010.
Data viitoare când Silvana mai debitează ceva, îmbătaţi-văăă! E ultima zi a voastră PE Pământ.

Închei postul cu mulţumirile de rigoare pentru Silvana alias Omida.
Am auzit că păpuşile voodoo sunt ieftine la ea.

P.S. Să-i urez bun venit tatei pe blog. Sper să nu fii şocat de ce vei citi aici!

Congresu`

A fost odata..

Şi politicăăăă. Un suspans de nestăvilit.
Congres PSD.

După ce mult stimabilul primar al Constanţei, semi-stabilit în Brazilia, Radu Mazăre, şi-a retras candidatura pentru şefia PSD, anunţându-şi în schimb susţinerea pentru Victor Ponta.. Dl Miron Mitrea decide să pună în aplicare aceiaşi schemă.
Deci sunt doi pro Victor Ponta şi Geoană, nimic. Se putea? Diaconescu îşi retrage şi el candidatura şi se anunţă susţinător Geoană. Şi îi dau dreptate lui Ciutacu când spune că este o mişcare cu interes de imagine. Se balansează greutatea pentru candidaturile principale.
În discursul lui Geoană se observă o oarecare evoluţie? Şi-a ridicat şi el tonul? E sub efectul prezidenţialelor cu Băsescu? Este totuşi acelaşi domn elegant, diplomat.
A spus despre Hrebenciuc că este un om politic care se pliază foarte bine pe situaţie. Am observat cu toţii asta.
La Romexpo se simte tensiunea, însă apelurile la colegialitate sper să nu fie date în vânt. Un asemnea partid nu trebuie dezbinat, ci doar reformat. Atât de tragic sună, nu?:))

Şi acum se votează.

Eu, personal, îl vreau pe Ponta! Îl vreau pe Ponta! Dar dacă partidul se reformează şi sub Geoană, nu-i problemă. Să ne fie cu noroc!
Fie ca flacăra violet să ne ajute. Aşa spun şi alea trei de stau în faţa Romexpo.
Domnul Iliescu ştie secretul. Stă out dar influenţează interiorul.

Vă dezamăgesc introducând un articol cu politică, nu? Dar atât de mediatizat a fost congresul, căci nu se putea să duc lipsă.
Iertaţi-mi ideile infantile, căci eu sunt doar un semi buletin.

Update. Ponta câştigă şi să ne fie toate bune.