Mi-e frică să-i pun titlu.

Dacă nu aţi văzut în realitate, sigur aţi văzut în filme modalitatea aceea de a-ţi însemna zilele petrecute în închisoare.
Cam aşa se pare că-mi calculez ziele banale. Au început zilele să-mi pară incolore. Unic motiv al fericirii constând în zilele mai puţin geroase, oarecum primăvăratice.
Un iz de teamă mă cuprinde în ultimele zile de la lăsarea întunericului. Şi nu, nu glumesc. Devin atât de paranoică, tresar la fiecare blestemat scârţâit al balamalelor. Atunci când sunt singură. Parcă mi s-a accentuat teama de întuneric, imaginaţia-mi bolnavă atingând cote pe care nu mi le-aş fi putut imagina. Ciudată încântare a sufletului meu. Mă uit la filme horror. Şi da, mă înspăimântă. Dar mă uit. Nu o fi asta o nemernică ciudăţenie a caracterului meu?

Eram la culmea exasperării aseară, încuind uşa de la intrare, auzind sunetul crengilor sub acţiunea rafalelor de vânt şi automat, pielea mi-a devenit ca de găină. Şi nu, nu din cauza frigului. Am stat aşa două secunde. Trebuia totuşi să încui uşa şi să plec la magazin. Nenorocit magazin. Şi m-am întors cu inima săltându-mi nebuneşte în piept şi le-am văzut. Afurisitele prosoape şi cearceafuri albe fluturate de vânt. Nu ştiu ce am gândit în momentele acelea, poate că gradul meu de adrenalină mi-a urcat la maxim şi unicul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am deplasat spasmodic până la sfânta uşă a magazinului. Era ca uşa unei biserici, căci era lumină. Da! Slavă ţie, alimentară! Drumul înapoi a durat o clipă. Am alergat, am alergat ca urmărită de monştrii. Literalmente.
Acum albastrul cerului se întunecă, presimt parcă revenirea temerilor.

Semestrul I. Misiune încheiată.

Şi iată că s-a încheiat situaţia. Câtă uşurare. Toate mediile încheiate cu 10, că na, e clasa a opta şi avem nevoie. Şi încă o vacanţă de care o sa mă prind cu dinţii de teama examenului din mai. Câh ! După ultima săptămână de relaxare se dă startul maratonului, se dă startul sfaturilor dorite şi nedorite, se dă startul replicilor persoanelor semicunoscute gen Oh, an greu, greu de tot anu ăsta.. Da, ştiu ! Dar cu toţii îmi îngreunaţi situaţia mizerabilă.

Colac peste pupăză, gerul ăsta îmi îngheaţă încheieturile instantaneu şi rămân contemplând divinul peisaj de zăpadă jegoasă. Şi strig! Aş striga şi mai tare.. dar mă doare gâtul. Cât urăsc, urăsc frigul, zăpada şi tot ce ţine de iarnă. Urăsc să mă înroşesc şi să încep să respir sacadat mergând pe stradă. Uh.

Cât de dese sunt crizele unei adolescente? Unei semi-adolescente? Aş scrie cu unghiile pe pereţii camerei, de nu m-ar durea degetele semi-degerate. M-aş întinde pe podea şi aş începe să urlu de nu mi-ar fi atât de frig.  De-asta urăsc iarna! Pentru că mă răceşte pe mine. Nu numai atmosfera. Noi stăm în casă, de frig nu ne pasă.. pe naiba! Mă înfioară. Mi se zbârleşte pielea.

Presupun că e un fel de tradiţie pentru clasa mea ca în ultima zi de şcoală ( ultima zi înainte de orice vacanţă) să ne întâlnim şi să ne împărţim mâncarea pentru prima dată pe semestrul respectiv. E ciudat să constaţi că la reuniuni vezi doar aceleaşi feţe. Acum mulţi stau acasă. Sunt maturi. Că ce să fac eu la şcoală mă? Bine, frate. E ultimul an. Dar las-o-n borş că nu avem nevoie.

De obicei, după ce ne strângem toţi urmează replica.. băă, aduceţi bani, mergem la magazin. Am crescut. Sau poate doar ne-am schimbat, de 8 ani avem astfel de petreceri şi doar glumele au devenit mai porcoase, replicile cu subînţeles dar tot voia bună dintr-a-ntâia parcă e prezentă.

Un individ la vârsta asta începe să tragă concluzii din fiecare privire, fiecare şoaptă, fiecare râs cu direcţie. Relaţii se rup. Altele se încheagă.

Dar îmi pare sincer rău pentru anii mei de prietenie. E altfel acum. Poate unele persoane nu simt asta. Îmi pare rău că legăturile vechi s-au dus pe apa sâmbetei.  Rămân tristă căci unele relaţii nu le vreau pierdute căci nu vreau să dau uitării o perioadă atât de frumoasă.

Dar poate că aşa a fost să fie. Îmi pare rău..

Şi a mai trecut un an ..

<img
Mâine anul se-noieşte
Pluguşorul se porneşte..

Bucurii. Frustrări? Ce mi-a adus mie 2009?

Un an atât de complicat, atât de greu de descifrat şi de aşternut în cuvinte. Aţi văzut o parte din emoţiile şi trăirile mele prin articolele de pe blog. Cât de mult aţi fost dispuşi să mă cunoaşteţi? Cât de mult v-a păsat de simplele mele lamentări despre Bine şi Rău, despre toate lucurile aparent neinteresante şi nefolositoare cu care probabil v-am stresat. Nu pot defini acest an, au fost aproximativ nouă luni, cred, pline de bucurii, cu mici-mari dezamăgiri şi sentimente contradictorii. Unele nobile, încântătoare la auz, altele repugnante, imposibil de reprodus. Ultimele luni ale acestui an au fost, ei bine.. altfel. Mă recunosc pe mine însămi. Mi-am dat seama cum vreau să-mi definesc caracterul şi cum să-mi aleg prietenii. Mă încântă prietenia voastră, a geniilor virtuale. Sună oare exagerat dacă vă spun că am înnodat o legătură mai strânsă cu voi decât cu prietenii de aici? Că mă definesc mai bine prin prietenia voastră, incapabilă de intrigi şi interese, cred eu. Cred că prieteniile online sunt acum pentru mine ceva ce nu credeam că vor ajunge. Nu aveam deloc încredere. Evident, excluzând toţi rataţii care mai hoinăresc pe internet. E în zadar să gândesc că poate veniţi la mare în 2010? ( Asta fiind posibil doar dacă profeţia Silvanei cu acel cutremur nu se adevereşte ) Ce rost ar avea să povestesc în acest articol idei uzate, formulate şi reformulate despre speranţe pentru viitor? Ştiţi că vă vreau binele, vreau să fim cu toţii sănătoşi.
Dacă trag linie sub tot ce am realizat anul acesta, cea mai important e blogul. Am format prietenii şi le-am sudat bine.
Scriu aceste rânduri acum pe muzică Coldplay. O pauză de la hard rock. Oricum. Am început să ascult muzică mai des .. Iată ceva ce a avut loc de curând..

Fiecare picătură de ploaie se loveşte cu un sunet spart în fereastră. Ascult aceste sunete, dar le aud? Câteva crengi goale îmi zgârie geamul dezacordând armonia cu care mă obişnuisem. Mă trezesc. Simt acum în fiecare por al pielii o răceală groaznică.. Generată de ce anume?
O pereche de faruri îmi inundă pentru câteva secunde camera în nişte dungi fugare de lumină. Mi-am putut vedea deodată chipul în oglinda de lângă mine. Cine e?
Oarecum panicată aprind lumina şi mă uit din nou. Nimeni. Eram eu oare sau întunericul îmi preschimbă faţa în ceva indescriptibil? O nălucă. Nu spun că întunericul mă încântă. Dar e un adăpost al naibii de protector.
De atunci mă uit în oglindă să observ, nu să văd. Parcă liniile feţei s-au curbat altfel. Parcă tenul a pălit lăsând albinoasa din mine să iasă la iveală. Unde mi-e auriul ochilor? Verdele?
Nişte orificii parcă mai negre decât de obicei îmi crestează faţa în cerculeţe. Nu. Nu vă descriu acum o imagine sumbră a chipului meu, căci probabil arăt ca întotdeauna pentru ceilalţi, dar eu percep schimbări.
Uhh, nu pretind că m-am schimbat/ascult rock/mă îmbrac în negru- am ojă neagră- îmi tai venele :)) :)) .. Al putea pune pariu că sunt zile în care şi voi vă vedeţi altfel. Pur şi simplu diferit. Oricum..
Ridic paharul în cinstea voastră. Îl ridic în cinstea mea. În cinstea schimbărilor.
Iată..

Să ascultăm acum modul în care scârţâie teneşii în contact cu apa de ploaie de pe asfalt.
Să începem să ascultăm muzica, nu doar să o auzim.
Să credem în propriile persoane, căci, în pofida tuturor lucrurilor care nu ne sunt potrivnice, propria persoană nu ne părăseşte niciodată.
Să începem să ne cunoaştem.
Să scriem un jurnal.
Să observăm sufletul, nu chipul, atunci când ne uităm în oglindă.
Să ne holbăm la tavan ( asemeni lui Răzvan) atunci când ne adunăm gândurile.
Să începem să simţim aripile care ne-au crescut acum, să nu ne lăsăm păcăliţi de invizibilitatea lor.
Să îi urăm succes lui Doru la olimpiada de română.
Să sperăm că Silvana nu mai strică altă pereche de căşti.
Să încercăm să o facem pe Bianca să uite de căsătorie.
Să îl fac pe Andrei că există multe idealuri pe lume.
Să sperăm că Shauki va avea mereu blog.
Să sperăm că va exista mereu muzică de calorifer. Aşa, să ne mai amuzăm niţel.
Să facem tot posibilul ca respiraţia să nu ne miroasă precum o apă stătută de două săptămâni.
Să sperăm că Jane îşi va găsi vampirul.. într-un sfârşit.

Sunt multe să sperăm în lista mea de dorinţe pentru 2010. Asta pentru că doar atât putem face, să sperăm, este tot ce putem avea, speranţa. Destinul ni-l facem singuri. Dar speranţa are rolul ei.

Să privim încrezători spre viitor. Nu-i oare viaţa prea scurtă ca sa ne-o pierdem fiindu-ne teamă? E prea scurtă viaţa ca să o irosim făcându-ne griji.
Ce durere îmi fulgeră fiecare celulă la orice mişcare a articulaţiilor! Îmi propusesem acum ceva timp să adopt o pozitie de somn mai confortabilă, dar revin la vechile obiceiuri.. să sperăm de asemenea că în 2010 voi dormi mai normal.
Şi pentru petrecerea trecerii în anul nou.. Excesul de alcool dăunează grav sănătăţii. Am încredere în tăria voastră de caracter. Pentru cei singuri acasă.. hm.. culcaţi-vă devreme.

1. Jocurile Foamei şi Sfidarea de Suzanne Collins – pentru că fata din foc îşi merită clar locul în acest top
2. Gazda de Stephenie Meyer – pentru că Meyer mi-a dovedit că poate scrie şi altfel..
3.Zori de zi de Stephenie Meyer – cu toate că acestă serie o oripilează probabil pe Silvana trebuie să recunosc impactul pe care l-a avut asupra mea.
4. Mândrie şi prejudecată de Jane Austen – deoarece clasicul este cel care mă emoţionează cel mai tare.
5. La răscruce de vânturi de Emily Bronte – pentru că m-a surprins faptul că un clasic mă poate înfiora astfel, pentru că mi-a plăcut la nebunie ideea de fantomă în acest roman.
6. Jane Eyre de Charlotte Bronte – am făcut un fel de recenzie despre ea.. Este oare defectul meu că mă emoţionează atât de tare poveştile de dragoste?
7. Mizerabilii de Victor Hugo – pentru că mi-e ruşine să recunosc faptul că mi-a luat ceva timp să termin cărţile dar şi pentru că a fost divin, îşi merită titlul de importantă operă.
8. Dolores Clairborne de Stephen King – deoarece King nu scrie numai horror şi pentru că este atâtt de realist. Cartea asta înseamna ceva pentru mine.
9. Mă numesc Roşu de Orhan Pamuk – pentru că datorită acestui roman am descoperit mai mult. Mai mult despre Orient şi despre mentalitatea originii mele.
10. Cimitirul animalelor de Stephen King – primul volum de-al lui pe care l-am citit şi care cu toate că a fost oarecum previzibil, mi-a plăcut.

La mulţi ani !

ieii. porcina loveşte Româniaa!

Me, again. ok, nu scăpaţi atât de uşor de mine, cu toate că această febră musculară de care sufăr se poate dovedi mai criminală decât gripa nouă. De unde am căpătat această cretină febră? Simplu. O competiţie sportivă. A fost praf. Nu vreau să-mi reamintesc.
În timpul acestei absenţe am bănuit că aş fi infectată cu porcină. Da, la cât de norocoasă sunt, aş putea fi prima din Constanţa care a semnalat această boală. Dar nu, mi-a trecut ( da, crud, luni merg la şcoală ).
Sunt curioasă care-i treaba prin Vianu, Silvanna, eşti ok ?
Ce stare teribilă am atunci când sunt răcită ! Şi da, am fost răcită în ciuda asaltului cu medicamente venit din partea mamei mele. Imunitate, felurite ceaiuri.. Nu îmi mai puteţi pune la îndoială ghinionul acum.

În această perioadă de carantină, perioadă în care nu am relaţionat absolut deloc cu societatea ( fapt datorat temerilor mamei in privinţa noului virus şi faptul că mă simţeam penibil cu nasul roşu ca al lui Rudolph ) am citit câte ceva.

La răscruce de vânturi
Povestea dragostei zbuciumate dintre Heathcliff şi Catherine a fost prima de genul pe care am citit-o. E o poveste minunată, ok, tragismul situaţiei m-ar împiedica să o laud mai mult.. dar merită!
Dacă nu ar fi fost inclus acel puţin din fantastic în aceast roman nu m-ar fi încântat în aceiaşi măsură. Fantome. Entităţi misterioase de care chiar începusem să mă sperii dacă eram singură în casă.
Şi cum spuneam, neputând fi niciodată obiectivă, romanele care mă fac să plang cât de puţin iau calificativ maxim de la mine. Bine, este un roman recunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune ever, dar am ţinut să mă pronunţ şi eu.

Şi în curs de finalizare ar fi Mândrie şi prejudecată despre care nu mă pot pronunţa definitiv. Voi reveni.

Trecând peste toate astea, observ o chestie ciudată. În aceste ultime două romane am observat cât de firav era organismul uman prin 1800. O simplă răceală ţintuia individul săptămâni, luni întregi la pat. O doamne, în zilele noastre .. mă rog.

Încă nişte chestioare care mă fac să cred că am contactat o boală rară şi mă simt de pe altă planetă..
1. Vremea de noiembrie e aiurea rău. Rău.
2. Sper că niciunul dintre voi nu are AH1N1. Anunţaţi-mă, nu vreau să rămân îngrijorată.
3. Mai sunt 12 zile până la lansarea New Moon. Nu mă condamnaţi.
4. Ce părere aveţi de cizmele de genul acesta?

Sunt un articol fără titlu.

Da, aşa e.. a trecut mult. Nu, nu încep iar să găsesc scuze.
Carpe diem. (Trăieşte-ţi ziua!)

Ce ar fi dacă mie chiar mi-ar păsa de soarta acestei lumi? Nu-mi pasă. De ce? Nici ei nu-i pasă de mine. Totuşi, eu trăiesc după tipare, toţi o facem.
Niciodată inima mea însângerată nu m-a făcut să-mi pierd capul. Deşi aşa a părut. Când sunt rănită ( nu e ceva dramatic, este doar o iluzie. ) am mintea clară, limpede. Da refuz a gândi coerent. E şi normal, gândiţi-va puţin la momentele acelea de agonie, de tristeţe, de suferinţă atroce cauzată de ceva (nu contează ce, poate invidie, ură, eşec..) în care refuzaţi să credeţi că acel ceva este real, că durerea este aievea. Subconştientul cunoaşte. Dar la majoritatea indivizilor gândurile se clarifică după punctul culminant.Şi începem. Începem să regretăm. Stop! Gândurile mele nu au absolut nicio noimă.

Timpul ăsta în care nu am fost prezentă pe blog a însemnat multe lucruri. Reuşită, eşec, prietenie, ură, ranchiună, iubire. Nu este oare inima cel mai firav dar şi cel mai rezistent dintre toate? Inima omenească nu poate cuprinde decât o anumită cantitate de deznădejde. Când buretele e îmbibat, marea trece pe deaupra lui, fără ca nicio lacrimă să mai poată intra. Eu nu scriu decât cu o mână, dar lupt cu amândouă, iubesc doar cu inima, dar plâng şi cu mintea.
Ce simplu este a fi un prost neştiutor. Un prost care nu vrea să afle nimic. Un prost fericit şi mulţumit. Dar noi? Cei care îşi pun întrebări inutile? Majoriatea întrebărilor fiind fără răspuns. Meditaţia omenească nu are margini. Pe răspunderea ei, îşi analizează şi îşi adânceşte propria orbire. Efortul gânditorului este să mediteze î mod util. Dar noi? Cei care-şi pun întrebări care îi stresează, care îi macină fără rost.. ne gândim în mod util? Bine, să accept că ne îmbunătăţeşte spiritual ( sau îl înrăutăţeşte, după caz) .. dar la ce bună-I totuşi bogăţia spirituală? Nu toate marile genii mor repede? Nu toate tentativele de persoane intelectuale răspund că mai bine bogat spiritual? Da, e mai bine. Dar spiritual nu ţine de foame. Da, ştiu, greşesc poate. Dar oare cât din populaţia acestei planete ar prefera o carte sau greutatea acesteia în aur? ( Cei isteţi ar spune că preferă aurul pentru a-şi cumpăra mai multe cărţi, dar nu, nu accept isteţimea )
Câte simţăminte inutile, câte idei, planuri şi gânduri fără folos. Onoarea. Ciudat lucru. Spre a fi un brav personaj pe scena acestei mari planete iti trebuie onoare. La ce bun? Proştii trăiesc şi fără onaore şi mănâncă mai mult ca alţii. Eu vreau să fiu o persoană onorabilă. Şi? Ce ne spui nouă? Mă rog..
Nu mă aştept să înţelegeţi ceva. Cred că înţelegeţi momentele acelea cu idei ce vin ca săgeţile din Stăpânul Inelelor ( această afirmaţie îl va încânta pe Magykhurin ) şi toate cuvintele se îngrămădesc la ieşire şi rezultă un articol ca acesta.

Articol.

Daa, ştiu, a fost o absenţă îndelungată.. etc.
Deci..

Dragostea apare atunci când încetezi a mai trăi pentru tine şi începi a respira pentru a simţi mirosul celuilalt.
-Cred că eu am inventat mare parte din această replică, sau am auzit-o undeva, nu contează, am simţit că trebuie să o scriu.

Ştiţi cum e atunci când iţi bagi degetele-n urechi şi începi să faci Lallalalalalala ? Da. Cred că ştiţi. Nu vreţi să auziţi, să vedeţi, să simţiţi. De ce? Pentru că vă simţiţi prea bine pentru a fi deranjaţi de ceva. Aşa am fost eu zilele astea. Zile divine. Am avut muult timp liber.. Şi şoc, n-am citit deloc. De ce? Pentru că mintea îmi zbura ca o rachetă după fiecare gând fugitiv din mintea mea bolnavă.
Am spus pas articolelor de pe blog zilele astea .. de ce ? Pentru că nu mă puteam concentra decât la lucruri care nu se pot aşterne pe tastatură. La libertate, afecţiune, credinţă, iubire.
Nu, nu m-am măritat şi nici nu am fugit în Spania cu vre-un amant. Nici vorbă de aşa ceva. Doar că inima mea a radiat la propriu de bună voie.
De ce? Păi ..
Am leşinat în autobuz pentru că nu mâncasem de ceva vreme. ( Şi ce? Nu m-a deranjat deloc, Simţeam că zbor atunci când cădeam pe podeaua autobuzului. )
A fost cât pe-aci să fiu călcată de o maşină. Am râs. Eram drogată? Nu. ( Nici nu ştiam ce e cu mine. Totul se datorează stării de euforie sau căderii guvernului. Care o fi ? )
Mâine dau trei teste consecutiv. Nu mă deranjează. De ce? Nu ştiu.
Am căzut la antrenamentul de handbal exact cum cade un mastodont de pe o stâncă. M-a durut. Am râs din nou. Da, sunt încununarea ciudaţeniilor.
Şi.. încerc să mă hotărăsc dacă să particip sau nu la Provocarea de 6 cuvinte. Trebuie s-o fac.

1. Michael Jackson nu este mort încă.
2. Tocmai mi-am ascuţit vreo două creioane.
3. Brăţara mea. Din capace de doze.
4. Eu nu bag degetele în priză.
5. Traian Basescu este un Napoleon romanesc.
6. Zirkon Media furnizează ziarele lui Badea.
7. Gust foarte bine bancurile cu blonde.
8. Nu mai distrugeţi stratul de ozon.
9. Currit rota. Veţi avea păr alb.
*Currit rota- Se învârte roata. (Am salvat un cuvânt, deci şase.)

.. Nu cred că am înţeles eu exact scopul acestui joc, dar am încercat.

Pe curând. Paşte fericit.

Ingrozitor..

Whoa, frate. Teribil. Ascultam o melodie aproximativ siropoasă, făceam nişte exerciţii la geometrie, când.. Izeel! Ieşi afară, arde casa unui vecin!!
CE ?? UNDE ?? CUUMM??

Şi da, ardea, şi încă cuum.. Chiar daca eram la cateva sute de metri distanţă, se auzea.. tare.
Troscc, proscc.. Apăă ! Aduceţi apăă ! AOLEUU DOAMNEE! COPILUL MEEU!

Nu-mi vine să cred, în momentul în care ieşeam pe stradă am răsuflat relativ uşurată, nu era cineva apropiat mie, dar totuşi, era cineva. Câtă agonie putea fi.. Se auzeau urlete, ţipete.. Chiar şi acum se aude o ambulanţă. Perfect. Perfect de sinistru. Un sunet agonizant, şi, pentru prima dată de când mă ştiu, o ambulanţă trece în cea mai mare viteză pe strada mea. Am păşit pe stradă, oamenii treceau grupuri-grupuri cu mare viteză şi cu presupuneri despre casa cui ar fi putut arde. Nebunie. Piele de găină. Uff, încă simt şi încă mă încearcă lacrimile la scena pe care am văzut-o.. Doi proaspeţi căsătoriţi treceau pe stradă, veneau de undeva, nu contează de unde, cert este că aveau braţele pline de cumpărături. Se grăbeau pentru că se grăbea toată lumea, nu ştiau că este vorba despre casa lor. Nu ştiau nimic, dar simţeau. O! Doamne, ce sentiment i-a încercat pe ambii, greu de închipuit.. Au ajuns în dreptul unghiului din care se putea zări casa în flăcări, Doamne! Au aruncat tot pe jos şi cu o faţă contorsionată de spaimă au început să alerge. Ce simţeau? Le ardea casa! Cât de mult m-a cutremurat să văd cum realizează lucrul acesta. Tulburător, ştiu.

Era uimitor.. nu am ajuns la timp să văd tot, să văd cum s-au desfăşurat lucrurile înaintea apariţiei maşinilor mari şi roşii. Majoritatea oamenilor erau acolo, tot cartierul, se poate ? Veştile rele se aud repede.. S-au strâns într-un timp atât de scurt toţi, în pijamale, halate, cu copii, cu căţei, cu purcei. A dat cineva vreo mână de ajutor? Da. Mă bucur de asta. Evident, femeile bătrâne nu s-au amestecat, dar am rămas plăcut surprinsă că flăcăii s-au implicat. Bravo ! Era atât de multă lume, care acum s-a risipit, măcar au un subiect de discuţie pentru o perioadă.
Partea bună este că nu a fost rănit nimeni, aşa cred. Sper. Cei doi căsătoriţi aveau o fetiţă, sau poate era un băieţel, nu ştiu. El era deja acolo. Mă întreb ce-a simţit, căci e teafăr, cred asta. Un incendiu în acest cartier nu a fost de când mă ştiu. A fost doar unul controlat la mine în curte, o magazie pe care tata a intenţionat să ardă. Mâine voi trece pe acolo, voi vedea casa carbonizată, sper, Doamne să nu fie foarte afectată, persoanele din grupul acela de casa nu sunt nici pe departe persoanele cu cea maibună condiţie financiară.
Vor fi ajutaţi mai departe ? Nu, nu cred. Cel puţin, cartierul ăsta a venit când au izbucnit flăcările, de ce să mai facem chetă pentru ei ? Doamne, câtă inconştienţă. Sunt o mulţime de ipoteze..
Copilul s-a jucat şi a dat foc..
O femeie nebună le-a dat foc la casă..
Au făcut grătar şi..
Şi adevăratul motiv a fos o fată care nu este în deplinătatea facultăţilor mentale care a improvizat un foc în curte. Şi de aici cutremurătoarea poveste. Le-a ars casa, le-a căzut acoperişul, nu au unde dormi cu un copilaş de maxim 3 luni. Nu merită ajutaţi ?
Focul este stins, casa fumegă, sau de fapt, ce-a mai rămas din ea.. Ce fac toţi acum? Caută să vadă dacă mai au ceva întreg? Cred că acele cumpărături ale tinerilor încă zac uitate pe caldarâm. Tragic.

update. Din situatia financiara precara pe careo aveau, acum au ajuns saraci lipiti. Ca tineri casatoriti, primisera.. un frigider, o masina de spalat, sau ceva de genul acesta.. sunt distruse. Reusisera sa isi cumpere mobila noua. Doamne, este scrum. Primele lor 3 luni de casnicie, tendinta de a avea un camin. toate sunt acum purtate de vant.

Asta da sărbătoare..

Totul e în regulă, n-am ce zice.. Tone de rude împânzesc împrejurimile şi îmi spun cât de mult am crescut, că nu mă mai recunosc, că vaai ce frumos ai părul, etc. Stop ! M-am hotărât să fug de-acolo. Am luat-o pe drumul mai lung, pe stradă. Nimeni. Deci singură. Wow, ce sărbătoare. Am mers cât mai încet posibil cu căştile pe repeat. ( da, sună ca..) .. Am ascultat melodia mea preferată http://www.youtube.com/watch?v=5E-BW5VkKCo Nu ştiu de ce este preferată. Probabil este singura melodie ne-rock pe care am ascultat-o de n ori. Oricum. Am ocolit curtea pe stradă, am ieşit pe undeva, am intrat prin altă parte. Niciodată nu a mai durat atât de mult, melodia cap-coadă de două ori. Şi da, vine toamna, frig, eram doar într-o cămaşă subţire.. Cât de melancolic, cât de fermecător. cu mâinile cruciş, pe o stradă luminată vag, cu melodia pe repeat şi cu o expresie indescriptibilă. Decideţi voi ce m-a apucat. M-am simţit brusc atât de obosită. Mi-am pus în minte să vin, sa aprind o lumină mică şi să continui să ascult melodia. Totuşi, aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Dar de unde ? Pe mess, nimeni. La telefon, nu am chef.. Ce să fac? Unica alternativă rămâne blogul. Ce n-aş da acum să am un tovarăş căruia sa îi pot explica ce am scris aici şi care chiar să mă înţeleagă. Ce nâaş da să fie un blogger care să dea un comentariu cu diagnosticul meu. Adevăratul diagnostic. Mă rog, în seara asta nu mă aştept la înţelegere.

În mare parte, sărbătoarea şi-a atins scopul. Nil sub solem novum. Rude ca de Ziua Recunoştinţei, portofel umplut şi multă mâncare. Oare ?

Să nu mai vorbim la întâmplare şi nici prea repede. Dacă vrem să fim scânteietori, întâi să ne gândim. Prea multă impovizaţie goleşte mintea în chip prostesc. Accept viaţa. Nu s-a isprăvit totul pe pământ, de vreme ce se mai poate discuta anapoda. Oamenii mint, dar râd. Afirmă, dar se îndoiesc.

Şi un ultim impuls al gândurilor.. Amor omnibus idem. ( Dragostea e aceeaşi la toţi.)

Mă zbat..

Mda.. am fost mereu o persoană norocoasă şi ca exemplu vă prezint începutul zilei mele de azi. Sudoare.Nelinişte. Şi..în sfârşit wake up ! O voce mi-a şoptit diabolic Ieeeei, ai indigestie! Cine te pune să mănânci după miezul nopţii? Nimeni. Sec. M-am chinuit pe patul de moarte 2 ore cu urlete şi ultime cuvinte în care îmi lăsam bunurile de valoare persoanelor dragi. Aparent, totul se desfăşura bine, aveam parte de o moarte în agonie şi nimeni nu se deranja. Apare mama. O! Tu înger păzitor, ai venit cu miraculoasele tale leacuri luate din farmacie.. ! Dacă nu trec peste aceasta cruntă boală, tu să moşteneşti totul ! Trist. Îmi spune calm că .. Nu te mai văita atât, tot te duci mâine la şcoală Ahh! Cum nu mi-a reuşit planul? Trebuie să mai lucrez la vaiete. Oricum, o mare parte din poveste e adevărată, sufăr de indigestie şi.. hihi nu e chiar aşa de grav.

Se va face oare dreptate ? Şcoala nu e de mine, în mod clar ! Am făcut primele clase, am învăţat sa citesc.. De atât am nevoie. Data viitoare când mă voi zbate la Poarta dintre lumi daţi-mi câteva cărţi şi să mă lăsaţi în pace. Nu ştiu ce credeţi voi dar eu am nevoie de o viaţă gen Un fotoliu confortabil + 3 biblioteci pline cu cărţi de citit într-o viaţă + wordpress.. căci mi-ar fi dor de voi Cam atât. Nevoile pur naturale să fie scoase din viaţa mea, să n-am nevoie de mâncare, fir-ar ea de indigestie !