Într-un elan de creaţie, l-am îndemnat pe al meu coleg, Andrei să scriem o poveste în douăzeci de minute şi s-o postăm, vă anunţ că a lui poveste e mult mai nimerită. Poate scriu o continuare a poveştii, dacă îi găsesc un nume personajului.
Gâfâi. Am ameţeli. Parcă prea mult am încercat să condensez geamul autobuzului meu mizerabil de şcoală. Desenez caricaturi de obicei, dar azi parcă mâinile-mi desenează altceva. Oh, minunat. Fata insensibilă din ultima bancă a clasei desenează inimioare azi. Mereu fac asta. Adică mereu vorbesc la persoana a treia despre propria-mi persoană. O anomalie de-a mea. Constatând cu stupoare opera mea de artă creată cu degetul arătător, şterg automat cu dosul palmei stângi tot şi privesc afară. Nu mai e mult, mă apropii de casă şi încep sa-mi dau seama că din căşti nu mai iese decât un bâzâit încet, ce-mi serveşte ca durere de cap. Îmi scot căştile şi le arunc in ghiozdan, mă ridic şi cobor cu o staţie înainte. Într-o astfel de iarnă aş fi rugat şoferul să mă ducă până la uşa casei, dacă s-ar fi putut. Dar nu, simt doar pişcăturile, mii de pişcături pe faţa mea tăbăcită.
Merg. Din ce în ce mai încet, căci parcă azi, în semiîntunericul iernii nu mai recunosc casele din jurul meu, nu mai recunosc cutia poştală a vecinilor. Cutie poştală atât de chinuită de acuarelele mele acum ceva timp, mult timp.
Îmi ridic mâinile, mă uit la ele. Probabil că ar trebui să mă comport normal. Dar dacă oja albastră, cojită, nu mi-ar fi dat de înţeles că sunt mâinile mele, nu le-aş fi recunoscut.Văd cum mâinile mi-au slăbit parcă, văd cum prin pielea de un alb bolnăvicios îşi găgesc locul nişte vene vineţii. Văd cum pielea de pe incheieturile degerate urlă la fiecare mişcare a degetelor. Urlu şi eu. Mă doare. Sângerez. Unde-am pus mănuşile alea?
Am ajuns. Recunosc iarba de pe peluza din faţa casei. Iarbă neîngrijită de atâta timp. Mă întreb uneori cum ar fi arătat casa dacă tata ar mai fi fost pe aici..
Deschid uşa. Casă dulce casă. Simt mirosul grăsimii de mult întărite din bucătarie. Aud strigătele aceluiaşi reality-show… Acelaşi sforăit ticălos. Era preaiubitul nou soţ al mamei. Un parazit ce trăieşte pe leafa maică-mii. Să nu-l trezesc, să nu simt iar cum privirile lui libidinoase coboare din cap până în picioare. De ce e mama dată peste cap de un asemenea nenorocit ? Urc încet pe scări. Scârţăit. Mă grăbesc. Închid uşa exact în momentul în care îmi spune pe nume într-o pauză din visele lui josnice. Mă repugnă în mod incredibil personajul acela de pe fotoliu.
După ce am răsucit cheia în zală respir uşurată. Mai durează aproximativ o oră până când mama vine de la una dintre slujbe. Am timp. Miros libertatea, siguranţa. Ce bine se simte spiritul meu în camera asta, departe de toate mizeriile. Ei bine, mai miroase şi a mâncarea semipreparată de sub pat..
Mă gândesc. Azi am desenat inimioare. Am desenat inimioare cu o oarecare măiestrie. Pot însemna un singur lucru, pentru numele lui Dumnezeu ! Ciudata s-a îndrăgostit ! Mă numesc în aşa fel pentru că aşa mă consideră echipa de majorete a şcolii. Elita. Spuma spumelor. Oh. Am câţiva prieteni, mă înţeleg cu ei, dar nu îndeajuns de mult să îi las să mă cunoască aşa cum sunt..
Am test la geometrie mâine, las meditaţia pe mai tărziu. L-a înţeles cineva vreodată pe Pitagora? Vreau să spun, l-a înţeles pe deplin? Cufundată în studiu, atât cât poate fi cufundată regina neuronilor, adică eu, nu am băgat de seamă că mama e acasă.
Seara trece repede. Adorm înainte să mă pot gândi la ce am desenat. Când îmi recapăt gândurile, sunt obligată să merg la şcoală. O, suflet nemângâiat!
Sunt la şcoală, aceiaşi amorţeală de dimineaţă, aceiaşi tentativă de dezgheţare a membrelor.
Se apropie de mine. El. Rămân uitându-mă prostită la chipul lui. Asta a fost, cred că leşin. Îmi lasă pe bancă un bilet şi îşi continuă drumul cu chipul său de piatră.
Eşti aleasa. Eşti aleasa mea..
Izel. 