Ora 18:03. Dans tribal în faţa mall-ului. Ştiu că o să mă coste scump. Însă gustul libertăţii al dansului ceţii mă ridică deasupra tuturor şi mă lasă suspendată undeva deasupra parcării. După mult timp, traversez pe roşu, nefiind conştientă dacă dansam sau alergam pe zebră. Prind o privire a altui întărziat pe trecerea de pieton. Un zâmbet schiţat. Arătam oare ca o ciudată balerină pe trecerea de pieton?
Acelaşi moderator al discuţiei. Aceiaşi aromă inconfundabilă şi reconfortantă de ceai. Unele dintre feţe cunoscute, feţe care parcă deja erau ale unor prieteni vechi şi alte feţe noi. Ieii.
Touché. Bărbaţii de 32 de ani, necăsătoriţi, sunt în mod clar iresponsabili.
Ne-a lansat profa de română o provocare. Menţionez că aş schimba totul la următorul text, căci a fost scris într-o pasă inspiraţinală proastă, şi nu mai cred aproape nimic din ce am scris acolo.
Curajul de a spune nu…
Curaj? Este curajul ingredientul-cheie pentru a spune nu?
Mi-e imposibil să cred aceasta, căci curajul aparţine eroilor, ţine de măreţie, iar asocierea acestui brav cuvânt cu simpla fiinţa umană dă naştere unei sintagme antagonice.
Când spun om, cuprind mai multe atribute. Spune laşitate. Indiferenţă. Sau curaj şi caracter nobil.
Rămâne la scurta analiză a individului dacă alege să spună nu sau să se dezonoreze permiţându-şi să fie indiferent, sau poate, chiar laş…
Într-o scurtă decizie de moment, un om reuşeşte, sau nu, să schimbe ceva.
Când spun curaj, asociez cuvântul cu scenele de luptă ale marilor războaie, cu marile discursuri, cu marii artişti ai Renaşterii.
Însă,noi, oamenii simplii, când spunem nu, avem în principal nevoie de voinţă, ambiţie.
Astfel, caracterul nostru progresează, urcând parcă spre eroism.
Când reuşim să spunem nu, suntem proprii noştri eroi, ne împotrivim unei nedreptăţi, ne confruntăm pentru câteva momente.
Ne autuproclamăm eroi, pentru ca mai tărziu să evoluăm, să ne împotrivim unei nedreptăţi la scală mai mare.
Sunteţi eroi? Aţi spus nu?
Izel. 