Mi-e frică să-i pun titlu.

Dacă nu aţi văzut în realitate, sigur aţi văzut în filme modalitatea aceea de a-ţi însemna zilele petrecute în închisoare.
Cam aşa se pare că-mi calculez ziele banale. Au început zilele să-mi pară incolore. Unic motiv al fericirii constând în zilele mai puţin geroase, oarecum primăvăratice.
Un iz de teamă mă cuprinde în ultimele zile de la lăsarea întunericului. Şi nu, nu glumesc. Devin atât de paranoică, tresar la fiecare blestemat scârţâit al balamalelor. Atunci când sunt singură. Parcă mi s-a accentuat teama de întuneric, imaginaţia-mi bolnavă atingând cote pe care nu mi le-aş fi putut imagina. Ciudată încântare a sufletului meu. Mă uit la filme horror. Şi da, mă înspăimântă. Dar mă uit. Nu o fi asta o nemernică ciudăţenie a caracterului meu?

Eram la culmea exasperării aseară, încuind uşa de la intrare, auzind sunetul crengilor sub acţiunea rafalelor de vânt şi automat, pielea mi-a devenit ca de găină. Şi nu, nu din cauza frigului. Am stat aşa două secunde. Trebuia totuşi să încui uşa şi să plec la magazin. Nenorocit magazin. Şi m-am întors cu inima săltându-mi nebuneşte în piept şi le-am văzut. Afurisitele prosoape şi cearceafuri albe fluturate de vânt. Nu ştiu ce am gândit în momentele acelea, poate că gradul meu de adrenalină mi-a urcat la maxim şi unicul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am deplasat spasmodic până la sfânta uşă a magazinului. Era ca uşa unei biserici, căci era lumină. Da! Slavă ţie, alimentară! Drumul înapoi a durat o clipă. Am alergat, am alergat ca urmărită de monştrii. Literalmente.
Acum albastrul cerului se întunecă, presimt parcă revenirea temerilor.