The longest day ever.

Extramagicular! Scriu acest straniu cuvânt cu intenţia de a-l cita în mod sarcastic pe colegul meu. Încep aşa. Cea mai lungă zi din viaţa mea. Cea mai oribilă de anul acesta. Tentant, nu?
Într-un acces de adrenalină am spus

Da! Vreau să fiu elev de serviciu vineri!

Şi iată, aşa s-a întâmplat. Dar de ce oare am omis detalii importante? Cum ar fi că dacă eşti elev de serviciu pe şcoală iarna, o să devii o sculptură în gheaţă pe holurile şcolii. Nu m-ar fi deranjat atât de tare frigul dacă aş fi avut încă un coleg alături de mine. Şi da! Protestez. De unde geniala idee a unui singur elev de serviciu? M-am alinat cu gândul la SK, gândindu-mă că Arnie Cunningham din Christine nu moare până termin eu cartea. Nu a murit, sau cel puţin nu am ajuns eu la partea aia. Am încercat, m-am gândit că în circa 6 ore termin sigur cartea şi mă simt fericită. Poate fi considerat un succes faptul că am reuşit să citesc 20 de pagini. Dacă au fost atâtea. Mă enervez extrordinar de tare când mă gândesc la faptul că unica mea companie de azi a fost stimata femeie de serviciu, cu poveştile ei interminabile despre Italia, despre ce a muncit acolo şi cât de mult o enervează urmele de zăpadă de pe holurile şcolii. Nu comentez. E demnă de respect. Cred că ştiu ce a durut cel mai tare. Faptul că nu a venit niciun coleg cu zâmbetul pe buze întrebându-mă dacă am nevoie de ceva. Sau dacă l-a preocupat pe vre-unul din ei faptul că Izel rămâne încă două ore după ce plecăm noi, măcar să-i spun La revedere cum se cuvine. Doar să ne oprim puţin la ea în drum spre magazin. Mai râdem, fată!
Dar mă lamentez zadarnic. La ce bun? Poate că nu s-a întâmplat în istoria şcolii să vină colegii să se preocupe de cel de servici. Poate că cer oricum prea mult. Căci, recunosc,nu am făcut nici eu prea des gestul acesta. Doar celor care merită. Dar se pare că nu merit nimic. Nimic.
Am plecat abătută, parcă deţinând o putere supraomenească, am zburat efectiv din curtea şcolii. Vine weekendul. Ieii.
Cum spuneam, oamenii se schimbă mult. Şi stai liniştit, omule, nu are nevoie nici măcar un căcat de salutul tău. Întoarce-ţi privirea spre rahaturile tale. Jalnic. Josnic.
Pace!
P.S. Îmi retrag acuzaţiile asupra persoanelor care nu merită, dar a fost ceva pe care trebuia să-l menţionez.

Semestrul I. Misiune încheiată.

Şi iată că s-a încheiat situaţia. Câtă uşurare. Toate mediile încheiate cu 10, că na, e clasa a opta şi avem nevoie. Şi încă o vacanţă de care o sa mă prind cu dinţii de teama examenului din mai. Câh ! După ultima săptămână de relaxare se dă startul maratonului, se dă startul sfaturilor dorite şi nedorite, se dă startul replicilor persoanelor semicunoscute gen Oh, an greu, greu de tot anu ăsta.. Da, ştiu ! Dar cu toţii îmi îngreunaţi situaţia mizerabilă.

Colac peste pupăză, gerul ăsta îmi îngheaţă încheieturile instantaneu şi rămân contemplând divinul peisaj de zăpadă jegoasă. Şi strig! Aş striga şi mai tare.. dar mă doare gâtul. Cât urăsc, urăsc frigul, zăpada şi tot ce ţine de iarnă. Urăsc să mă înroşesc şi să încep să respir sacadat mergând pe stradă. Uh.

Cât de dese sunt crizele unei adolescente? Unei semi-adolescente? Aş scrie cu unghiile pe pereţii camerei, de nu m-ar durea degetele semi-degerate. M-aş întinde pe podea şi aş începe să urlu de nu mi-ar fi atât de frig.  De-asta urăsc iarna! Pentru că mă răceşte pe mine. Nu numai atmosfera. Noi stăm în casă, de frig nu ne pasă.. pe naiba! Mă înfioară. Mi se zbârleşte pielea.

Presupun că e un fel de tradiţie pentru clasa mea ca în ultima zi de şcoală ( ultima zi înainte de orice vacanţă) să ne întâlnim şi să ne împărţim mâncarea pentru prima dată pe semestrul respectiv. E ciudat să constaţi că la reuniuni vezi doar aceleaşi feţe. Acum mulţi stau acasă. Sunt maturi. Că ce să fac eu la şcoală mă? Bine, frate. E ultimul an. Dar las-o-n borş că nu avem nevoie.

De obicei, după ce ne strângem toţi urmează replica.. băă, aduceţi bani, mergem la magazin. Am crescut. Sau poate doar ne-am schimbat, de 8 ani avem astfel de petreceri şi doar glumele au devenit mai porcoase, replicile cu subînţeles dar tot voia bună dintr-a-ntâia parcă e prezentă.

Un individ la vârsta asta începe să tragă concluzii din fiecare privire, fiecare şoaptă, fiecare râs cu direcţie. Relaţii se rup. Altele se încheagă.

Dar îmi pare sincer rău pentru anii mei de prietenie. E altfel acum. Poate unele persoane nu simt asta. Îmi pare rău că legăturile vechi s-au dus pe apa sâmbetei.  Rămân tristă căci unele relaţii nu le vreau pierdute căci nu vreau să dau uitării o perioadă atât de frumoasă.

Dar poate că aşa a fost să fie. Îmi pare rău..