Prelegere

 

In three words I can sum up everything I’ve learned about life: it goes on. -Robert Frost

Si noi odata cu ea.

 

The great use of life is to spend it for something that will outlast it. -William James

Şi prin asta fac un apel celui ce-şi trăieşte viaţa doar pentru că i-a fost dată. Obligaţia primordială este a-ţi duce viaţa, nu ca ea să te târască undeva pe sub pături de mediocritate. Din miliardele de probabilităţi, te-ai născut tu. spune tata. Din toate coliziunile energetice care dau naştere fiecărui individ, ne-a fost hărăzita unicitatea. Şansa. Nu de puţine ori am văzut simplul om, cu destinul ce i-a aruncat doar cărţi mizere, reuşind să răzbată până unde nu hazardul te face, ci tu pe el. Simplul om e doar un concept al celor puternici.  Nu eşti simplu doar pentru că aşa ţi-a fost dat să fi. Eşti aşa dintr-o alegere. La asta se rezumă un întreg curs al vieţii. La acumularea efectelor alegerilor pe care le luăm la fiecare cotitură şi pas pe drumul acesta infinit. Spun infinit deoarece odată cu sfârşirea potecii fizice, este musai să credem că spiritual, vom continua în direcţia aleasă.

Te rog,  omule simplu să-ţi ştergi neputinţa din vocabular.

Poţi fi resemnat doar când nu mai ai forţă să îţi cauţi propria lumină şi cale, omule simplu.  Suntem învăţaţi din faşă ce sunt limitele. Necesare sunt, într-adevăr. Dar cumpăneşte puţin, omule simplu, spune-ţi că limitele celorlalţi nu sunt şi limitele tale.  Dar atunci când vrei, poţi nu doar pentru că asta e o zicală arhicunoscută. Poţi pentru că limitele ţi le impun ceilalţi. Ei închid uşile în urma lor şi tu eşti învăţat să baţi, să aştepţi să fi primit. ( A nu se interpreta, dacă ajungi la vecini, te rog să nu renunţi la bătaia în uşă. )
Ţi s-a mai spus, probabil, Meriţi, trebuie s-o faci, cu ce sunt ei mai presus?.  Da! Fă ceva cu viaţă ta.

The comeback !

             Şi de parcă nu aţi trecut cu toţii prin şocul de după vacanţă. Frate, a început şcoala şi parcă mi-a furat întreaga viaţă. Întreaga mea neînsemnată existenţă. Câtă dreptate are Silvana în apelul ei la normalitate, la ce ne trebuiesc toate materiile cu toate balivernele lor? Să ne lase să alegem. Mă rog.

Au trecut cam două săptămâni şi mă simt obosită. Cred că e cea mai chinuitoare perioadă a anului. Într-o singură lună, trebuie umplut catalogul, că na, rămânem cu situaţia neîncheiată. Ce am făcut din septembrie, duduie? ( ca să-l citez şi pe Mican. )

Oricum, atât de mult m-a bulversat şcoala de astă dată încât parcă nu mai pot citi nimic. Pat-şcoală-pat-şcoală. Am încept cred vreo 3 cărţi şi le-am lăsat când mai aveam 2-3 capitole. E frustrant. Foarte frustrant.

Ce-am mai făcut?

Am descoperit nereţuita prietenie a încă două fete extraordinare. Atât de diferite, dar atât de plăcute în felul lor.

Ce interesant e studiul fiecărui caracter! Când ţi se pare că seamănă, că se înţeleg, indivizii te iau prin surprindere şi îşi consolidează unicitatea.

Cred că deja începeţi a mă cunoaşte şi înţelegeţi totodată primul articol de după pauză, un text fără sens pentru a-mi intra în mână..

Mă deranjează ploaia. Dar furtuna mă fascinează. Vorbesc de ploaia aia fleşcăită, al cărei unic scop este fleşcăiala. Iach.

Şi pentru că imediat ce am deschis wordpressul m-a lăsat inspiraţia, vă las să citiţi o mică fantezie de-a mea. Fantezie scrisă din simplul motiv că am fost obligată.

 Un fel de zi neobişnuită din viaţa mea..

Real?

Nu sunt multe evenimente notabile pe care le pot extrage din rutina mea zilnică. O aură de banalitate îmi acoperă fiecare respiraţie. Chipul meu ridicol şi veşnic preocupat de gânduri fără sens mă trădează adeseori. Dar atunci..

          Disperare. Nimic nu mă înspăimântase vreodată în măsura asta. Echilibrul meu încă neevoluat de la vârsta de un an mă trădează acum parcă într-un mod ruşinos. Alergam. Simţeam cum praful ridicat de teneşii mei încinşi mi se lipeşte de chip. Sudoarea îmi înceţoşa vederea spre a mă trimite şi mai adânc în agonie. Cad. Pietrişul îmi crestează vicotrios pielea. Mă uitam îngrozită la rana mâinii stângi  şi îmi înăbuşeam un ţipăt.

          Asta a fost.

Tentativa jalnică de a scăpa de pericolul iminent se sfârşise. Ochii mei mai puteau acum distinge decât o umbră imensă care parcă îngheţa totul în jurul ei. Sângele meu de asemenea. Era sfârşitul..

          Sfârşitul meu.

DRINGG!! DRINGG!!  urlă telefonul meu din toate circuitele. Telefonul meu, mirosul stătut al camerei mele. Am deschis ochii, telefonul continua să sune. Dintr-un instinct ciudat mă uit repede la mâna stângă..

Era acolo. Un ţipăt scurt. Atât îmi pot îngădui. N-aş fi avut ce să-i spun mamei despre cicatricea mea.

Pentru a-mi masca disperarea, simulez o oboseală caracteristică-mi şi plec spre şcoală.

Ciudat… Toţi copiii gălăgioşi ai vecinilor au tăcut azi. Minunat!

Ajunsă la şcoală, mă îndrept spre ultima bancă, împiedicându-mă.. La cicatrice nu m-am mai gândit, căci adeseori mă lovesc şi uit automat. Doar că m-am lovit mai tare.. cred.

Aţipesc. Asta se întâmplă mereu la prima oră de gramatică.

Roşu! Mari! Ochi!

Nu, nu mai pot dormi, ce-i cu visele astea ciudate? Am încercat să-mi preocup mintea cu altceva, până la ultimul clopoţel.

Singură, pe strada mea, vânul se porneşte subit şi-mi lipeşte de corp o pagină veche de ziar, foarte veche..

          TRAGEDIA DIN STRADA..

          Strada mea. Vecinii mei. Copiii vecinilor mei au trecut neaşteptat în nefiinţă. Suspectul.. EU !

         

          Asta s-a întâmplat să visez în cursul unei nopţi teribil de lungi. Totul, doar un vis..Mintea mea a creat acest scenariu criminal.

Ei bine, nu v-am istorisit o zi, ci o noapte..

          După acea noapte, somnul în braţele mamei a căpătat un nou sens..

Sper că voi reveni.